ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția civilă, sub nr. 1073/39/2010 din 14 decembrie 2010, așa cum a fost precizată și completată, reclamantul D.S. a chemat în judecată pe pârâta Asociația de Proprietari „S.” Fălticeni, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie repus în situația anterioară emiterii deciziei de concediere din 18 ianuarie 2007, în sensul de a fi reintegrat pe postul deținut și de a i se achita drepturile salariale indexate și majorate. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin decizia nr. 702 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel Suceava, a fost admisă contestația formulată împotriva deciziei de concediere, dar că pârâta a refuzat să o execute întocmai.

La termenul de judecată din data de 22 martie 2011, instanța de apel, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava, în soluționarea cauzei, potrivit art. 3 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 3 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția privind necompetența materială a Curții de Apel Suceava și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava Pentru a se pronunța în acest sens instanța de apel a reținut, în esența, că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 284 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă.

Așadar, competența materială aparține în primă instanță tribunalului, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în alin. (2) al articolului 284 C. muncii. Cât privește curțile de apel, acestea sunt competente să judece doar recursurile formulate împotriva sentințelor pronunțate de tribunale în primă instanță în materia conflictelor de muncă, fapt ce rezultă din dispozițiile art. 3 pct. 3 din C. proc. civ. Cum, în speță, nu a fost vorba de soluționarea unui recurs îndreptat împotriva vreunei hotărâri pronunțate de tribunal, Curtea, în temeiul art. 158 C. proc. civ., a admis excepția și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava în a cărui circumscripție își are domiciliul reclamantul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.S. In motivarea recursului reclamantul se rezumă să prezinte situația de fapt și de drept a speței și totodată, înțelege, să își exprime, nemulțumirea față de modul de acordare a cuantumului sumelor acordate cu titlu de despăgubiri raportat la expertiza efectuată în cauză. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: In drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost formulat poate fi cercetat de înalta Curte de Casație și justiție.

Obligația părții de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor este prevăzută sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. In speța supusă analizei, se constată că reclamantul nu formulează nici o critică de nelegalitate la adresa hotărârilor instanțelor de fond. Dimpotrivă, reclamantul își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată și de modul în care instanțele de fond au apreciat probatoriile administrate, respectiv expertiza efectuată în cauză. Mai mult, recurentul cercetează dispoziții din legea specială, Legea 10/2001, fără a le pune în relație sau a le proiecta asupra soluțiilor pronunțate în cauză de instanțele de fond, soluția instanței de apel, fiind în mod necesar, conform regulilor generale de procedură, obiect al criticilor ce se susțin prin motivele de recurs.

Or, simpla nemulțumire a unei părți față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia, legiuitorul impunând părții nemulțumite obligația de a-și fundamenta nemulțumirea și de a-și întemeia recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege. Totodată, este de menționat că dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părțile puteau solicita casarea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs. Așa fiind, cum reclamantul nu s-a conformat exigențelor impuse de legiuitor pentru exercițiul acestei căi extraordinare de atac, în sensul că nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 -9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul, recursul declarat de reclamantul D.S. împotriva sentinței nr. 3 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.