ÎCCJ, Decizia nr. 68/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 49 din 6 septembrie 2004,

Curtea de Apel Craiova, secția penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul

P.F.D., la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea în

concurs a infracțiunii de fals în declarații, participație improprie la fals

intelectual, uz de fals și înșelăciune.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea

condiționată a executării pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 1121 din 15 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr.

5301/2004, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați

împotriva hotărârii primei instanțe.

Prin decizia nr. 4873 din 2 septembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 1428/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, contestația în anulare formulată de inculpatul P.F.D. împotriva

deciziei pronunțate în recurs a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul

P.F.D. a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita

procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile

înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile

pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele

fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie

definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută

de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc

pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale

definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu

referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv

autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la

soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C.

proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată

nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză,

recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția

părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul P.F.D.

împotriva deciziei nr. 4873 din 2 septembrie 2005 a secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul P.F.D. împotriva deciziei nr. 4873

din 2 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1428/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.