ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4873/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1121 din 15

februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.I.D. și P.F.D. împotriva

sentinței penale nr. 49 din 6 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Curtea a reținut că, prin

sentința penală nr. 49 din 6 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova i-a

condamnat pe recurenți la pedepse rezultante de câte 6 luni închisoare cu

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de

încercare de 2 ani și 6 luni.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat recursuri inculpații, criticând-o cu privire la severitatea

pedepsei, respectiv a constatării ca faptele săvârșite, au caracter penal,

solicitând ca, prin reaprecierea probelor și a comportamentului sincer avut de

inculpați, pe întreg parcursul procesului penal, să stabilească că acestea nu

prezintă pericol social al unei infracțiuni și în consecință să se dispună

achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. b

1

)

C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen., pentru care să li se

aplice sancțiuni administrative.

Recursurile declarate de

inculpați sunt nefondate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 18

1

alin. (2) C. pen., la stabilirea, în concret,

a gradului de pericol social al faptelor se ține seama de modul și mijloacele

de săvârșire a acestora, de scopul urmărit, de împrejurările care a fost comisă

fapta, de urmarea produsă, precum și de persoana și conduita infractorului, iar

atunci când se apreciază dacă fapta prezintă sau nu gradul de pericol social al

unei infracțiuni trebuie să se aibă în vedere, printre altele, urmările faptei

și mijloacele ce au fost folosite la săvârșirea acestora.

Raportând, la speță,

criteriile impuse de textul de lege, ce urmează a fi avute în vedere la

stabilirea dacă o faptă prezintă ori nu pericolul social al unei infracțiuni,

se constată că, acestea nu sunt îndeplinite.

Mijloacele folosite de

inculpați, înscenarea producerii accidentului la o altă dată decât cea reală

și, în special, după obținerea poliței de asigurare, încheiată ulterior

coleziunii celor două autoturisme, întocmirea dosarelor și înaintarea lor

societăților de asigurare, în vederea obținerii de despăgubiri necuvenite, al

căror cuantum prezintă o sumă importantă respectiv, peste 120 milioane lei, nu

pot fi apreciate ca fiind lipsite de importanță, ci, dimpotrivă, duc la

concluzia că faptele prezintă pericolul social al infracțiunilor comise și nu

este cazul a se face aplicarea art. 18

1

C. pen.

Faptul că inculpații au

renunțat la despăgubirile solicitate nu s-a datorat voinței lor, ci a faptului

că societatea de asigurare a constatat nelegalitățile comise, încât, și din

punct de vedere al persoanei acestora, aplicarea art. 18

1

C. pen.,

nu este justificată.

De comportarea avută de

inculpați pe parcursul procesului penal, prima instanță a ținut seama, atât la

câtimea pedepselor aplicate cât și la modalitatea de executare, în cauză

făcându-se aplicarea art. 81 C. pen.

Față de cele arătate, ținând

seama și de faptul că verificând hotărârea atacată și din oficiu, nu se

constată încălcări ale legii, care să ducă la casare, urmează a se constata că

recursurile declarate de inculpații P.I.D. și P.F.D. sunt nefondate și se

impune a fi respinse, ca atare.

Împotriva acestei decizii

inculpatul condamnat P.F.D. a introdus contestație în anulare, invocând art. 386

lit. b) C. proc. pen.

Contestatorul a pretins, că

la data de 15 februarie 2005, când s-a soluționat cauza de către instanța de

recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința

instanța, de această împiedicare.

Contestatorul a arătat că

dovedește respectiva imposibilitate, cu certificatul medical nr. 7 din 14

februarie 2005, din care rezultă afecțiunile de care a suferit și care au condus

la imposibilitatea de a se prezenta la data soluționării cauzei.

Contestatorul a solicitat

admiterea contestației ca fondată, desființarea, prin decizie, a hotărârii

atacate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.

Contestația în anulare este

neîntemeiată.

Este adevărat că în art. 386

C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestație în anulare se arată

că „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare”, printre altele „când partea dovedește că la termenul la care s-a

judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se

prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împrejurare”.

În speță, însă, deși

condamnatul invocă acest text de lege ca temei al contestației formulate, nu

reușește să-l dovedească, mulțumindu-se a depune un certificat medical eliberat

de un cabinet medical de neurologie și psihiatrie Dr. Șerbănescu Grigore, sub nr.

7 din 14 februarie 2005, prin care se atestă că „suferă de discopatie lombară

compresivă cu sindrom hiperolgic sciatic stâng acut, pentru care se recomandă

tratament, scutire de eforturi fizice și control clinic peste 7 zile”. Din nici

o prevedere a certificatului medical respectiv, nu rezultă imposibilitatea

inculpatului de a se deplasa și, implicit, de a se prezenta la instanță și de a

încunoștiința instanța despre respectiva împiedicare.

În această situație, Curtea

va trebui să constate netemeinicia contestației la executare a inculpatului și

a o respinge, ca nefondată, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare, aferente

purtării prezentului proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de condamnatul contestator P.F.D. împotriva

deciziei penale nr. 1121 din 15 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5301/2004.

Obligă pe condamnatul

contestator la plata sumei de 60 lei RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 septembrie 2005.