ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4873/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1121 din 15 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.I.D. și P.F.D. împotriva sentinței penale nr. 49 din 6 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova. Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 49 din 6 septembrie 2004, Curtea de Apel Craiova i-a condamnat pe recurenți la pedepse rezultante de câte 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursuri inculpații, criticând-o cu privire la severitatea pedepsei, respectiv a constatării ca faptele săvârșite, au caracter penal, solicitând ca, prin reaprecierea probelor și a comportamentului sincer avut de inculpați, pe întreg parcursul procesului penal, să stabilească că acestea nu prezintă pericol social al unei infracțiuni și în consecință să se dispună achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., cu referire la art. 18 1 C. pen., pentru care să li se aplice sancțiuni administrative. Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 18 1 alin. (2) C. pen., la stabilirea, în concret, a gradului de pericol social al faptelor se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a acestora, de scopul urmărit, de împrejurările care a fost comisă fapta, de urmarea produsă, precum și de persoana și conduita infractorului, iar atunci când se apreciază dacă fapta prezintă sau nu gradul de pericol social al unei infracțiuni trebuie să se aibă în vedere, printre altele, urmările faptei și mijloacele ce au fost folosite la săvârșirea acestora. Raportând, la speță, criteriile impuse de textul de lege, ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea dacă o faptă prezintă ori nu pericolul social al unei infracțiuni, se constată că, acestea nu sunt îndeplinite.

Mijloacele folosite de inculpați, înscenarea producerii accidentului la o altă dată decât cea reală și, în special, după obținerea poliței de asigurare, încheiată ulterior coleziunii celor două autoturisme, întocmirea dosarelor și înaintarea lor societăților de asigurare, în vederea obținerii de despăgubiri necuvenite, al căror cuantum prezintă o sumă importantă respectiv, peste 120 milioane lei, nu pot fi apreciate ca fiind lipsite de importanță, ci, dimpotrivă, duc la concluzia că faptele prezintă pericolul social al infracțiunilor comise și nu este cazul a se face aplicarea art. 18 1 C. pen. Faptul că inculpații au renunțat la despăgubirile solicitate nu s-a datorat voinței lor, ci a faptului că societatea de asigurare a constatat nelegalitățile comise, încât, și din punct de vedere al persoanei acestora, aplicarea art. 18 1 C. pen., nu este justificată.

De comportarea avută de inculpați pe parcursul procesului penal, prima instanță a ținut seama, atât la câtimea pedepselor aplicate cât și la modalitatea de executare, în cauză făcându-se aplicarea art. 81 C. pen. Față de cele arătate, ținând seama și de faptul că verificând hotărârea atacată și din oficiu, nu se constată încălcări ale legii, care să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații P.I.D. și P.F.D. sunt nefondate și se impune a fi respinse, ca atare. Împotriva acestei decizii inculpatul condamnat P.F.D. a introdus contestație în anulare, invocând art. 386 lit. b) C. proc. pen. Contestatorul a pretins, că la data de 15 februarie 2005, când s-a soluționat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța, de această împiedicare.

Contestatorul a arătat că dovedește respectiva imposibilitate, cu certificatul medical nr. 7 din 14 februarie 2005, din care rezultă afecțiunile de care a suferit și care au condus la imposibilitatea de a se prezenta la data soluționării cauzei. Contestatorul a solicitat admiterea contestației ca fondată, desființarea, prin decizie, a hotărârii atacate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului. Contestația în anulare este neîntemeiată. Este adevărat că în art. 386 C. proc. pen., care reglementează cazurile de contestație în anulare se arată că „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare”, printre altele „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împrejurare”.

În speță, însă, deși condamnatul invocă acest text de lege ca temei al contestației formulate, nu reușește să-l dovedească, mulțumindu-se a depune un certificat medical eliberat de un cabinet medical de neurologie și psihiatrie Dr. Șerbănescu Grigore, sub nr. 7 din 14 februarie 2005, prin care se atestă că „suferă de discopatie lombară compresivă cu sindrom hiperolgic sciatic stâng acut, pentru care se recomandă tratament, scutire de eforturi fizice și control clinic peste 7 zile”. Din nici o prevedere a certificatului medical respectiv, nu rezultă imposibilitatea inculpatului de a se deplasa și, implicit, de a se prezenta la instanță și de a încunoștiința instanța despre respectiva împiedicare.

În această situație, Curtea va trebui să constate netemeinicia contestației la executare a inculpatului și a o respinge, ca nefondată, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare, aferente purtării prezentului proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul contestator P.F.D. împotriva deciziei penale nr. 1121 din 15 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5301/2004. Obligă pe condamnatul contestator la plata sumei de 60 lei RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 septembrie 2005.