ÎCCJ, Decizia nr. 43/2006

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 55/F din 20 ianuarie 2005,

Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul

F.M., la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74

alin. (2) și art. 76 lit. a) C. pen.

Apelul declarat, între alții, de inculpatul F.M.,

împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 223 din 30 martie 2005, a Curții de Apel București, secția I penală.

Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei

pronunțate în apel a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3791 din 20

iunie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul F.M.

a declarat un nou recurs

,

susținând că probele administrate nu dovedesc

vinovăția sa și solicitând rejudecarea cauzei.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru

corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,

6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de

a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de

procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al

exercitării căilor de atac numai în condițiile legii, legea procesuală penală a

reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție,

determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se

constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de

condamnare a inculpatului F.M., ca urmare a parcurgerii celor două grade de

jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt

susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile

judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv

la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a

stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală

a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală

stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-și dreptul la recurs, cel de

a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care

completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului

menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu

este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță,

soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,

așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de condamnatul F.M. împotriva deciziei nr. 3791

din 20 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 2340/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie

2006.