ÎCCJ, Decizia nr. 3/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 202 din 6 martie 2003, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul C.I., la 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. e) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b) și c) și a art. 76 din același cod. Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 27 din 3 februarie 2004, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte sentința atacată și a majorat de la 3 ani închisoare, la 5 ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.I.

Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute. Apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 3074 din 4 iunie 2004, pronunțată în dosarul nr. 1065/2004, a respins recursul declarat de inculpat împotriva deciziei date în soluționarea apelului, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, condamnatul C.I. a formulat contestație în anulare. Prin decizia nr. 6327 din 26 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 5940/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis contestația în anulare, a desființat decizia atacată și a fixat termen pentru judecarea recursului. La data de 15 aprilie 2005, prin decizia nr. 2554, pronunțată în dosarul nr. 5940/2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I.

împotriva deciziei penale nr. 27 din 3 februarie 2004 a Curții de Apel Iași. Împotriva acestei din urmă decizii, condamnatul C.I. a declarat un nou recurs, solicitând administrarea de noi probe. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului C.I., ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție reglementate de legea procesual-penală. Tinzând la reluarea controlului judiciar, condamnatul a declarat un nou recurs. Or, potrivit reglementării date prin Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. Inculpatul exercitându-și dreptul la recurs, cel de al doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, examinarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul C.I. împotriva deciziei nr. 2554 din 15 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5940/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.