ÎCCJ, Decizia nr. 3/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 202 din 6

martie 2003, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul C.I., la 3 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. e) și i) C. pen.,

cu aplicarea art. 74 lit. a), b) și c) și a art. 76 din același cod.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

nr. 27 din 3 februarie 2004, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte

sentința atacată și a majorat de la 3 ani închisoare, la 5 ani închisoare,

pedeapsa aplicată inculpatului C.I.

Celelalte dispoziții ale sentinței

atacate au fost menținute.

Apelul declarat de inculpat

împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 3074 din 4 iunie 2004, pronunțată în dosarul

nr. 1065/2004, a respins recursul declarat de inculpat împotriva deciziei date

în soluționarea apelului, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii,

condamnatul C.I. a formulat contestație în anulare.

Prin decizia nr. 6327 din 26

noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 5940/2004, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a admis contestația în anulare, a desființat decizia

atacată și a fixat termen pentru judecarea recursului.

La data de 15 aprilie 2005, prin

decizia nr. 2554, pronunțată în dosarul nr. 5940/2004, secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.I. împotriva deciziei penale nr. 27 din 3 februarie 2004 a Curții

de Apel Iași.

Împotriva acestei din urmă decizii,

condamnatul C.I. a declarat un nou recurs,

solicitând administrarea de

noi probe.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit

un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,

6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință, revine părții

interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea

procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului

constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea

procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului

judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală

definitivă de condamnare a inculpatului C.I., ca urmare a parcurgerii celor

două grade de jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Tinzând la reluarea controlului

judiciar, condamnatul a declarat un nou recurs.

Or, potrivit reglementării date prin

Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot

fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite de soluția

definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac

menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de

procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care

posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la

această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-și dreptul la

recurs, cel de al doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu

care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului

menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu

este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă

instanță, examinarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite

completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de condamnatul C.I. împotriva deciziei nr. 2554

din 15 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 5940/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.