ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3331/2013

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 42377/3/2005, s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpații P.F. și F.M. împotriva deciziei penale nr. 146/A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. S-a casat, în parte, decizia atacată numai sub aspectul pedepselor principale și a pedepselor accesorii aplicate inculpaților după cum urmează: S-au majorat pedepsele principale aplicate inculpaților P.F.

și F.M. de la câte 5 ani închisoare la câte 8 ani închisoare. S-a înlăturat din conținutul pedepselor accesorii interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. pentru ambii inculpați. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON pentru recurentul intimat inculpat P.F., s-a plătit din fondul Ministerului Justiției. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON pentru recurenta intimată inculpată F.M., s-a plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut ca întemeiată solicitarea procurorului de agravarea răspunderii penale a inculpaților, însă s-au menținut dispozițiile art. 74 lit. a) C. pen., a căror înlăturare nu a fost cerută de procuror, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaților, iar cererile în sens contrar inclusiv aplicarea art. 86 1 C. pen. formulate de inculpați au fost respinse ca neîntemeiate. De asemenea, s-a apreciat că interzicerea dreptului de a alege ca pedeapsă accesorie este nejustificată în considerarea infracțiunilor comise de inculpați și a circumstanțelor atenuante reținute în favoarea acestora, astfel că s-a înlăturat din conținutul pedepsei amintite, dispoziția privind interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

pentru ambii inculpați. Inculpatul P.F., a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. în sens contrar solicitării procurorului, respectiv a solicitat reducerea pedepsei până la limita posibilă și a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei astfel stabilite conform art. 86 1 C. pen. aceste cereri au fost respinse ca neîntemeiate. Împotriva acestei decizii, la data de 5 aprilie 2013, condamnatul P.F. a formulat contestație în anulare, invocând motivul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc.

pen., cu următoarea motivare: În cererea depusă, a menționat în esență, contestatorul, că există două sentințe definitive, prin care trei inculpați sunt obligați la plata aceleiași sume de bani, că există autoritate de lucru judecat cu privire la latura civilă, în sensul că, contestatorul a fost obligat la despăgubiri în solidar cu unul dintre complici, iar pe de altă parte există o altă sentință unde un complice, pentru aceeași faptă, a fost obligat să plătească aceeași sumă, precizând că partea civilă ar putea pune în executare două titluri executorii pentru întreaga sumă împotriva mai multor persoane pentru aceeași faptă și pentru același prejudiciu. Față de aceste susțineri, a solicitat, admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei penale nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, aplicarea dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. și constatarea existenței autorității de lucru judecat. Examinând contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare. Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situații în care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale părților în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie sacrificată. Principiul stabilității hotărârilor judecătorești definitive, nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care, garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în anulare constituie o garanție că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate, la îndemâna oricui și oricând, de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și ai stabilității hotărârilor definitive. Din examinarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestației în anulare nu trebuie admisă decât în acele situații în care prin desființarea hotărârii, care a dobândit putere de lucru judecat, partea are posibilitatea de a-și valorifica drepturile și garanțiile procesuale nesocotite de instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., caz de contestație invocat în cauză, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”. În cadrul procedurii de soluționare a contestației în anulare instanța este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestație, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul din cele prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt Ia dosar. Prin urmare, în această fază prealabilă, instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu. Folosirea cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. invocat de contestatorul condamnat P.F., presupune existența a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, fiind limitată, atât prin dispoziții exprese, cât și prin aplicarea unor principii de drept procesual penale consacrate.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curtea constată că motivul invocat este dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen., respectiv art. 386 lit. d) C. proc. pen., însă în sprijinul contestației nu s-au depus și nici nu s-au invocat dovezi care sunt la dosar. Dimpotrivă, din înscrisurile aflate la dosar, respectiv din cuprinsul sentinței penale nr. 1336/2008, definitivă prin decizia penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011, rezultă că s-a disjuns cauza privind pe inculpații P.F. și F.M. de cauza privindu-I pe inculpatul M.S., dosar care a fost soluționat prin sentința penală nr. 1133/2004 a Tribunalul București, secția I penală (rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie 2005), în sensul condamnării acestuia pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 1 alin. (1) și (2) C. pen., art. 282 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 215 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., astfel că, nu este îndeplinită condiția textului de lege privind existența a două hotărâri definitive de condamnare pentru aceiași faptă împotriva aceleiași persoane, respectiv, a contestatorul ui condamnat. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 390 și art. 391 alin. (2) C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat P.F. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat P.F. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat P.F., împotriva deciziei penale nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 42377/3/2005. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până Ia prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 octombrie 2013.