ÎCCJ, Decizia nr. 40/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1551 din 5 iulie 1999, Judecătoria Oradea a achitat, între alții, pe inculpatul A.M., pentru infracțiunile prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și de art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Tribunalul Bihor, secția penală, prin decizia penală nr. 284/A din 21 aprilie 2000, a admis apelurile declarate de inculpații S.M. și P.G., împotriva hotărârii primei instanțe, a extins efectele acestuia și asupra inculpatului M.T. și, conform art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor aplicate acestora.

Prin aceeași hotărâre, apelurile declarate împotriva aceleiași sentințe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și de inculpatul C.M., au fost respinse ca nefondate. Inculpatul A.M. nu a declarat apel. Prin decizia penală nr. 735/R din 27 noiembrie 2001, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva deciziei pronunțate în apel, a casat hotărârea atacată, a înlăturat achitarea inculpatului A.M. și, în baza art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen., l-a condamnat pe acesta, la 3 ani închisoare, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei menționate. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I C. proc.

pen., susținând că pedeapsa aplicată inculpatului A.M. a fost greșit individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. Prin decizia nr. 1001 din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul în anulare și a casat decizia atacată, numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 81 C. pen., pe care le-a înlăturat. Contestația în anulare formulată de inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 1001 din 27 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 704 din 5 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5835/2003. Împotriva acestei din urmă decizii, condamnatul A.M.

a declarat un nou recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Ca atare, cadrul adecvat de protecție judiciară a drepturilor fiind reglementat, revine persoanei interesate, obligația sesizării instanței competente, cu o cale de atac admisibilă, potrivit legii procesual penale. Una din condițiile de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, privește existența unei hotărâri susceptibile de reformare sau retractare, prin valorificarea de către partea interesată, a dreptului la exercitarea căii de atac.

În cauză, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de inculpat, împotriva unei decizii prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare, întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., formulată de același inculpat. Potrivit art. 394 alin. (4) C. proc. pen. „sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului”. Prin art. 385 1 C. proc. pen., s-a stabilit că sunt supuse recursului, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Din examinarea dispozițiilor menționate, în raport cu modul în care legea procesuală a reglementat atacarea cu recurs, numai a hotărârilor judecătorești nedefinitive, rezultă că nu este susceptibilă de reformare pe calea controlului judecătoresc, prin exercitarea unui nou recurs, decizia definitivă pronunțată de instanța învestită cu soluționarea contestației în anularea propriei hotărâri, definitive, date în judecarea unui recurs în anulare. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Este de reținut în acest sens că dispozițiile art. 391 alin. (4) C. proc.

pen., nu constituie o derogare de la sistemul căilor ordinare de atac reglementat prin Cap. III Secțiunile I și II din același cod, ci o confirmare a acestuia, căile de atac admisibile fiind particularizate de stadiul procesual în care s-a pronunțat hotărârea a cărei anulare s-a cerut, pentru unul din cazurile prevăzute în art. 386 din cod. Pe de altă parte, prin art. 25 și 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători, a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În același sens sunt și dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul declarat de inculpatul A.M. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 704 din 5 februarie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5835/2003, ca inadmisibil. Obligă inculpatul să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.