ÎCCJ, Decizia nr. 40/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 1551 din 5

iulie 1999, Judecătoria Oradea a achitat, între alții, pe inculpatul A.M.,

pentru infracțiunile prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și de art. 72 lit.

a) și c) din Legea nr. 30/1978, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Tribunalul Bihor, secția penală, prin

decizia penală nr. 284/A din 21 aprilie 2000, a admis apelurile declarate de

inculpații S.M. și P.G., împotriva hotărârii primei instanțe, a extins efectele

acestuia și asupra inculpatului M.T. și, conform art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea executării pedepselor aplicate acestora.

Prin aceeași hotărâre, apelurile

declarate împotriva aceleiași sentințe de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oradea și de inculpatul C.M., au fost respinse ca nefondate.

Inculpatul A.M. nu a declarat apel.

Prin decizia penală nr. 735/R din 27

noiembrie 2001, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a admis recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva deciziei pronunțate în

apel, a casat hotărârea atacată, a înlăturat achitarea inculpatului A.M. și, în

baza art. 72 lit. a) și c) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) și a art. 13 C. pen., l-a condamnat pe acesta, la 3 ani închisoare, dispunând

suspendarea condiționată a executării pedepsei menționate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 alin. (1) partea

I pct. 4 teza I C. proc. pen., susținând că pedeapsa aplicată inculpatului A.M.

a fost greșit individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

Prin decizia nr. 1001 din 27

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul în anulare

și a casat decizia atacată, numai cu privire la greșita aplicare a

dispozițiilor art. 81 C. pen., pe care le-a înlăturat.

Contestația în anulare formulată de

inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 1001 din 27 aprilie 2003 a Curții

Supreme de Justiție, a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 704 din 5

februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 5835/2003.

Împotriva acestei din urmă decizii, condamnatul A.M. a

declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită,

părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii

procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesuală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de

jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor

noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din

Constituția României, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Ca atare, cadrul adecvat de protecție judiciară a

drepturilor fiind reglementat, revine persoanei interesate, obligația sesizării

instanței competente, cu o cale de atac admisibilă, potrivit legii procesual

penale.

Una din condițiile de admisibilitate, dintre cele ce se cer

a fi întrunite cumulativ, privește existența unei hotărâri susceptibile de

reformare sau retractare, prin valorificarea de către partea interesată, a

dreptului la exercitarea căii de atac.

În cauză, Completul de 9 judecători

al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu un nou recurs, declarat

de inculpat, împotriva unei decizii prin care secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare, întemeiată

pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., formulată de același inculpat.

Potrivit art. 394 alin. (4) C. proc.

pen. „sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în

apel este supusă recursului”.

Prin art. 385

1

C. proc.

pen., s-a stabilit că sunt supuse recursului, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Din examinarea dispozițiilor

menționate, în raport cu modul în care legea procesuală a reglementat atacarea

cu recurs, numai a hotărârilor judecătorești nedefinitive, rezultă că nu este

susceptibilă de reformare pe calea controlului judecătoresc, prin exercitarea

unui nou recurs, decizia definitivă pronunțată de instanța învestită cu

soluționarea contestației în anularea propriei hotărâri, definitive, date în

judecarea unui recurs în anulare.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

Este de reținut în acest sens că

dispozițiile art. 391 alin. (4) C. proc. pen., nu constituie o derogare de la

sistemul căilor ordinare de atac reglementat prin Cap. III Secțiunile I și II

din același cod, ci o confirmare a acestuia, căile de atac admisibile fiind

particularizate de stadiul procesual în care s-a pronunțat hotărârea a cărei

anulare s-a cerut, pentru unul din cazurile prevăzute în art. 386 din cod.

Pe de altă parte, prin art. 25 și 26

din Legea nr. 56/1993, republicată, în vigoare la data pronunțării hotărârii

atacate, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători, a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În același sens sunt și dispozițiile

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul declarat de inculpatul A.M. urmează a fi privit ca

inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 704 din 5 februarie 2004, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5835/2003, ca

inadmisibil.

Obligă inculpatul să plătească

statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.