ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5175/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25

octombrie 1993, completată ulterior, reclamanta SC T. SA Calafat, a chemat în

judecată pe pârâta SC T.D. SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea

pe care o va pronunța s-o oblige pe aceasta să-i livreze cantitatea de 124 tone

celofibră sau să-i plătească suma de 524.529.600 lei, reprezentând

contravaloare a 121 tone celofibră calitatea I, inclusiv T.V.A. plus 52.460.599

lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 512 din 15 martie 1995 a admis acțiunea

așa cum a fost modificată și în consecință a obligat pârâta SC T.D. SA

București să plătească reclamantei SC T. SA Calafat suma de 524.829.600 lei cu

titlu de contravaloare marfă și 52.460.599 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că prin minuta din 24 martie 1992 părțile s-au obligat

reciproc: recurenta să livreze pârâtei P.R., iar pârâta să plătească manopera,

iar pentru restul mărfii, să-i livreze celofibră, obligație îndeplinită numai

parțial de aceasta din urmă, în sensul că a refuzat să mai livreze cantitatea

de 121,8 tone celofibră.

Prin decizia civilă nr. 642 din 10

mai 1996, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelul pârâtei

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca

rămasă fără obiect, reducând cheltuielile de judecată la suma de 4.886.842 lei.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamanta SC T. SA Calafat, susținând în esență că, greșit

instanța de apel a admis apelul pârâtei în loc să-l respingă, dat fiind faptul

că în raport de probele de la dosar, corect instanța de fond a reținut valoarea

celor 121,8 tone celofibră la care a adăugat, în vederea acoperirii integrale a

prejudiciului și indicele de inflație.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1999, a admis

recursul formulat de reclamanta SC T. SA Calafat, a casat decizia civilă nr. 642

din 10 mai 1996 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru completarea probelor

cu acte emanate de la organele de statistică, în vederea stabilirii prețului

reactualizat al mărfii în raport de rata inflației, urmând ca instanța de

trimitere să aprecieze dacă nu este cazul să dispună efectuarea unei expertize

și să analizeze care sunt penalitățile la care se face referire în actul

intitulat protocol.

Rejudecând, în fond după casare

apelul declarat de pârâta SC T.D. SA București, Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 1112 din 15 iulie 1998 a admis apelul pârâtei și a

schimbat sentința primei instanței în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca

rămasă fără obiect în privința plății prețului, cu obligarea pârâtei la plata

sumei de 4.866.482 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași decizie, intimata SC T.

SA Calafat, a fost obligată la plata sumei de 24.650.599 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că reclamanta nu s-a conformat îndrumărilor din decizia de

casare (17 decembrie 1997, în sensul că, în loc să depună dovezi privind rata

inflației în momentul efectuării în concret a plății și un calcul privind

penalitățile la care se face referire în actul intitulat protocol, deși sarcina

probei revenea potrivit art. 1169 C. civ. acesteia), reclamanta a depus la

dosar o expertiză extrajudiciară, efectuată la cererea sa, care nu poate fi

opozabilă pârâtei, atâta timp cât această probă nu a fost dispusă de instanță.

Pe fond, instanța de apel a reținut

că obligațiile de plată ale pârâtei derivând din raporturile contractuale

stabilite între părțile în litigiu prin minuta din 24 martie 1992 se cifrează

la suma de 48.155.619 lei sumă care a fost achitată cu ordinul de plată din 23

ianuarie 1996.

În ceea ce privește susținerile

recurentei în sensul că pârâta ar mai datora și daune, reprezentând profitul

nerealizat, instanța de apel a reținut că acest capăt de cerere este

neîntemeiat, deoarece, chiar dacă în perioada întârzierii plății pentru credite

bancare se majorează dobânzile, pârâta nu putea fi obligată la plata unor daune

echivalente acestora, întrucât o astfel de pretenție nu-și găsește suport

probator la dosar, cum de asemenea, aceasta nu poate fi obligată la plata unui

coeficient de inflație, întrucât este de principiu că obligațiile asumate de

părți la data încheierii contractului, au privit numai consecințele care puteau

fi prevăzute în acel moment.

Referitor la capătul de cerere

privind penalitățile, instanța a reținut că nici acestea nu se cuvin

reclamantei, atâta timp cât o astfel de sancțiune nu a fost prevăzută (inclusiv

procentul care urma să se aplice) în contract, situație care nu poate fi

complinită prin protocol în care s-a făcut referire la plata unor astfel de

sume.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC T. SA Calafat, invocând ca motive de casare dispozițiile art.

304 pct. 11 C. proc. civ.

Se susține în esență că, deși

recurenta s-a conformat dispozițiilor instanței de apel în sensul că a depus

până la primul termen de judecată dovezi privind devalorizarea monedei

naționale intervenită în perioada cuprinsă între data când trebuia livrată

marfa și data plății efective a sumei datorate, 23 ianuarie 1996 și adresa din 5

mai 1998 (însoțită de raportul de expertiză) prin care a precizat valoarea

totală a prejudiciului, totuși, instanța nu a luat în considerare la

pronunțarea soluției aceste dovezi, astfel că în aceste condiții a pronunțat o

soluție nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 2237 din 11 aprilie

2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 1822/1999 s-a

admis recursul declarat de reclamantă și în consecință, decizia nr. 1112 din 15

iulie 1998 a Curții de Apel București, secția comercială, a fost casată, iar

cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de recurs a invocat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

reținând că prin decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1997, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, s-a dezlegat problema esențială

a litigiului și anume aceea că pârâta datorează prețul reactualizat în raport

cu rata inflației din momentul efectuării în concret a plății prețului.

Instanța de recurs a mai reținut că

instanța de apel a nesocotit îndrumările din decizia de casare, ceea ce a

condus la obligarea pârâtei (cu prejudicierea reclamantei) la o sumă care nu a

fost reactualizată.

Ca atare, instanța de recurs a

precizat că se impune ca instanța de apel să dispună completarea probelor cu o

expertiză de specialitate având ca obiectiv stabilirea nivelului real al sumei

datorate de pârâtă, în funcție de rata inflației (comunicată de organele de

statistică) din momentul efectuării în concret a plății.

Instanța de recurs a mai precizat că

în ceea ce privește penalitățile de întârziere la care părțile au făcut

referire în protocol, se impune ca instanța de trimitere să examineze în ce

măsură este admisibil și acest capăt de cerere, având în vedere că nici prin

acțiunea inițială și nici prin precizarea de acțiune nu s-au formulat astfel de

pretenții.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 87/ A din 16 decembrie 2003

rejudecând cauza după casare, respinge apelul declarat de pârâta SC T.D. SA

București, împotriva sentinței civile nr. 512 din 15 martie 1995, pronunțată de

Tribunalul București, secția comercială, în dosarul nr. 1491/1993 și în

contradictoriu cu intimata SC T. SA Calafat, prin lichidator judiciar B.V., ca

nefondat.

Obligă apelanta să plătească

intimatei suma de 60.495.749 lei, cheltuieli de judecată (taxe de timbru,

onorariu avocat și onorariu expert în apel și recurs).

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs în termen, legal timbrat și motivat, pârâta SC T.D. SA

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență

că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea greșită a legii,

cuprinzând motive contradictorii, reținând că are de achitat suma de

524.529.600 lei, fără o explicitare corectă și concretă a ceea ce reprezintă

această sumă.

Deasemenea, recurenta, mai susține

că instanța de apel nu a luat în considerare expertiza efectuată în acest

dosar.

În consecință, recurenta, în temeiul

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente.

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei

rezultă că instanța de apel în mod corect a apreciat actul juridic dedus

judecății și probatoriile administrate în cauză, pronunțând o hotărâre care nu

poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Instanța de apel, rejudecând cauza

după casare, cu respectarea caracterului obligatoriu al problemei de drept

rezolvată de instanța de recurs prin deciziile nr. 3611/1997 și 2237/2001,

conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a dispus efectuarea unei

expertize contabilă pentru reactualizarea prejudiciului până la momentele

plății efective a acestuia în funcție de inflație precum și completarea probatoriilor

în susținerea acestor pretenții.

Criticile formulate de recurenta

pârâtă sunt neîntemeiate, instanța de apel având în vedere probele

administrate, precum și cele două decizii ale instanței supreme, a reținut în

mod judicios motivat în fapt și în drept că pârâta datorează reclamantei

prejudiciul reactualizat prin sentința nr. 512/1995, în sumă de 524.829.600

lei.

De altfel, așa cum susține intimata

reclamantă prin întâmpinare, aspect confirmat și de recurentă prin motivele de

recurs, prejudiciul stabilit prin sentința civilă nr. 512/1995 a fost achitat

în cursul lunii mai 2004, ceea ce demonstrează recunoașterea acestei creanțe în

contradicție cu motivele de recurs.

Potrivit art. 1073 C. civ.,

creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz

contrar are dreptul la dezdăunare, conform art. 1084 C. civ.

Având în vedere că hotărârea atacată

nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii și nu cuprinde motive

contradictorii, Curtea, pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC T.D. SA București, împotriva deciziei nr. 87 din 16

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 1 noiembrie 2005.