ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5175/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 octombrie 1993, completată ulterior, reclamanta SC T. SA Calafat, a chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța s-o oblige pe aceasta să-i livreze cantitatea de 124 tone celofibră sau să-i plătească suma de 524.529.600 lei, reprezentând contravaloare a 121 tone celofibră calitatea I, inclusiv T.V.A. plus 52.460.599 lei cheltuieli de judecată. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 512 din 15 martie 1995 a admis acțiunea așa cum a fost modificată și în consecință a obligat pârâta SC T.D.

SA București să plătească reclamantei SC T. SA Calafat suma de 524.829.600 lei cu titlu de contravaloare marfă și 52.460.599 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin minuta din 24 martie 1992 părțile s-au obligat reciproc: recurenta să livreze pârâtei P.R., iar pârâta să plătească manopera, iar pentru restul mărfii, să-i livreze celofibră, obligație îndeplinită numai parțial de aceasta din urmă, în sensul că a refuzat să mai livreze cantitatea de 121,8 tone celofibră. Prin decizia civilă nr. 642 din 10 mai 1996, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, reducând cheltuielile de judecată la suma de 4.886.842 lei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC T. SA Calafat, susținând în esență că, greșit instanța de apel a admis apelul pârâtei în loc să-l respingă, dat fiind faptul că în raport de probele de la dosar, corect instanța de fond a reținut valoarea celor 121,8 tone celofibră la care a adăugat, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului și indicele de inflație.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1999, a admis recursul formulat de reclamanta SC T. SA Calafat, a casat decizia civilă nr. 642 din 10 mai 1996 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru completarea probelor cu acte emanate de la organele de statistică, în vederea stabilirii prețului reactualizat al mărfii în raport de rata inflației, urmând ca instanța de trimitere să aprecieze dacă nu este cazul să dispună efectuarea unei expertize și să analizeze care sunt penalitățile la care se face referire în actul intitulat protocol. Rejudecând, în fond după casare apelul declarat de pârâta SC T.D.

SA București, Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1112 din 15 iulie 1998 a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința primei instanței în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca rămasă fără obiect în privința plății prețului, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 4.866.482 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași decizie, intimata SC T. SA Calafat, a fost obligată la plata sumei de 24.650.599 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu s-a conformat îndrumărilor din decizia de casare (17 decembrie 1997, în sensul că, în loc să depună dovezi privind rata inflației în momentul efectuării în concret a plății și un calcul privind penalitățile la care se face referire în actul intitulat protocol, deși sarcina probei revenea potrivit art. 1169 C. civ.

acesteia), reclamanta a depus la dosar o expertiză extrajudiciară, efectuată la cererea sa, care nu poate fi opozabilă pârâtei, atâta timp cât această probă nu a fost dispusă de instanță.

Pe fond, instanța de apel a reținut că obligațiile de plată ale pârâtei derivând din raporturile contractuale stabilite între părțile în litigiu prin minuta din 24 martie 1992 se cifrează la suma de 48.155.619 lei sumă care a fost achitată cu ordinul de plată din 23 ianuarie 1996. În ceea ce privește susținerile recurentei în sensul că pârâta ar mai datora și daune, reprezentând profitul nerealizat, instanța de apel a reținut că acest capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece, chiar dacă în perioada întârzierii plății pentru credite bancare se majorează dobânzile, pârâta nu putea fi obligată la plata unor daune echivalente acestora, întrucât o astfel de pretenție nu-și găsește suport probator la dosar, cum de asemenea, aceasta nu poate fi obligată la plata unui coeficient de inflație, întrucât este de principiu că obligațiile asumate de părți la data încheierii contractului, au privit numai consecințele care puteau fi prevăzute în acel moment.

Referitor la capătul de cerere privind penalitățile, instanța a reținut că nici acestea nu se cuvin reclamantei, atâta timp cât o astfel de sancțiune nu a fost prevăzută (inclusiv procentul care urma să se aplice) în contract, situație care nu poate fi complinită prin protocol în care s-a făcut referire la plata unor astfel de sume. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T. SA Calafat, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Se susține în esență că, deși recurenta s-a conformat dispozițiilor instanței de apel în sensul că a depus până la primul termen de judecată dovezi privind devalorizarea monedei naționale intervenită în perioada cuprinsă între data când trebuia livrată marfa și data plății efective a sumei datorate, 23 ianuarie 1996 și adresa din 5 mai 1998 (însoțită de raportul de expertiză) prin care a precizat valoarea totală a prejudiciului, totuși, instanța nu a luat în considerare la pronunțarea soluției aceste dovezi, astfel că în aceste condiții a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică. Prin decizia nr. 2237 din 11 aprilie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 1822/1999 s-a admis recursul declarat de reclamantă și în consecință, decizia nr. 1112 din 15 iulie 1998 a Curții de Apel București, secția comercială, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a invocat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reținând că prin decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1997, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, s-a dezlegat problema esențială a litigiului și anume aceea că pârâta datorează prețul reactualizat în raport cu rata inflației din momentul efectuării în concret a plății prețului. Instanța de recurs a mai reținut că instanța de apel a nesocotit îndrumările din decizia de casare, ceea ce a condus la obligarea pârâtei (cu prejudicierea reclamantei) la o sumă care nu a fost reactualizată. Ca atare, instanța de recurs a precizat că se impune ca instanța de apel să dispună completarea probelor cu o expertiză de specialitate având ca obiectiv stabilirea nivelului real al sumei datorate de pârâtă, în funcție de rata inflației (comunicată de organele de statistică) din momentul efectuării în concret a plății.

Instanța de recurs a mai precizat că în ceea ce privește penalitățile de întârziere la care părțile au făcut referire în protocol, se impune ca instanța de trimitere să examineze în ce măsură este admisibil și acest capăt de cerere, având în vedere că nici prin acțiunea inițială și nici prin precizarea de acțiune nu s-au formulat astfel de pretenții. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 87/ A din 16 decembrie 2003 rejudecând cauza după casare, respinge apelul declarat de pârâta SC T.D. SA București, împotriva sentinței civile nr. 512 din 15 martie 1995, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în dosarul nr. 1491/1993 și în contradictoriu cu intimata SC T. SA Calafat, prin lichidator judiciar B.V., ca nefondat.

Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 60.495.749 lei, cheltuieli de judecată (taxe de timbru, onorariu avocat și onorariu expert în apel și recurs). Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen, legal timbrat și motivat, pârâta SC T.D. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea greșită a legii, cuprinzând motive contradictorii, reținând că are de achitat suma de 524.529.600 lei, fără o explicitare corectă și concretă a ceea ce reprezintă această sumă. Deasemenea, recurenta, mai susține că instanța de apel nu a luat în considerare expertiza efectuată în acest dosar. În consecință, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că instanța de apel în mod corect a apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză, pronunțând o hotărâre care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă. Instanța de apel, rejudecând cauza după casare, cu respectarea caracterului obligatoriu al problemei de drept rezolvată de instanța de recurs prin deciziile nr. 3611/1997 și 2237/2001, conform dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., a dispus efectuarea unei expertize contabilă pentru reactualizarea prejudiciului până la momentele plății efective a acestuia în funcție de inflație precum și completarea probatoriilor în susținerea acestor pretenții. Criticile formulate de recurenta pârâtă sunt neîntemeiate, instanța de apel având în vedere probele administrate, precum și cele două decizii ale instanței supreme, a reținut în mod judicios motivat în fapt și în drept că pârâta datorează reclamantei prejudiciul reactualizat prin sentința nr. 512/1995, în sumă de 524.829.600 lei. De altfel, așa cum susține intimata reclamantă prin întâmpinare, aspect confirmat și de recurentă prin motivele de recurs, prejudiciul stabilit prin sentința civilă nr. 512/1995 a fost achitat în cursul lunii mai 2004, ceea ce demonstrează recunoașterea acestei creanțe în contradicție cu motivele de recurs.

Potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, conform art. 1084 C. civ. Având în vedere că hotărârea atacată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii și nu cuprinde motive contradictorii, Curtea, pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.D. SA București, împotriva deciziei nr. 87 din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 1 noiembrie 2005.