ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2565/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2565/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 31 mai 2006, reclamanta SC M.T.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul

M.T. – A.R.R. și a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă

de 500.000 lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că pârâtul a procedat la anularea licenței de execuție pe care

aceasta o deținea pentru traseul București – Urziceni, cod traseu 903; că prin decizia

nr. 3442/2005 pronunțată în dosarul nr. 5549/2004, Înalta Curte a constatat că această

măsură este nelegală și a obligat A.R.R. să elibereze licențele de execuție pentru

traseul anterior indicat; că de la data anulării licenței (18 noiembrie 2003) și

până la momentul eliberării noii licențe (01 septembrie 2005) a suferit un prejudiciu,

urmare a faptului că s-a aflat în imposibilitatea de a efectua cursele pe traseul

București – Urziceni.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 773 din 11

martie 2008, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma

de 237.260 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin anularea nelegală

a licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a fost în imposibilitate de a realiza

venituri în perioada 18 noiembrie 2003 – 01 septembrie 2005, urmare a faptului că

licențele de execuție pe care le deținea pe traseul mai sus indicat au fost anulate

în mod nelegal de către pârât.

La stabilirea cuantumului

prejudiciului, instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză

efectuat în cauză, ținând seama de veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta

dacă ar fi executat traseul pentru care i s-a anulat licența de execuție, în raport

de veniturile obținute anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat.

Din suma rezultată în acest mod au fost scăzute cheltuielile pe care reclamanta

le-ar fi efectuat pentru obținerea acestor venituri, iar expertul desemnat în cauză

a procedat la actualizarea valorii prejudiciului în raport cu rata inflației.

Prin decizia nr. 4100

din 14 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate

de expertul contabil M.C. și de pârâta A.R.R., a casat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea soluției

s-a reținut, în esență, că din probatoriul administrat în cauză rezultă necesitatea

refacerii raportului de expertiză, urmând ca prejudiciul să fie recalculat ca diferență

între profitul nerealizat de intimata-reclamantă în perioada 21 noiembrie 2003 -

31 august 2005, ținând cont de faptul că societatea a înstrăinat autovehiculul cu

nr. de înmatriculare B 25 X, și profitul realizat de aceasta în respectiva perioadă,

executând transportul local de persoane cu autovehiculele cu numerele de înmatriculare

B 21 M și B 30 D pe traseele București – Mihăilești și respectiv București – Afumați,

suma rezultată urmând a fi actualizată în raport cu rata inflației.

De asemenea, s-a reținut

că instanța de trimitere trebuie să se pronunțe asupra sumei totale a onorariului

total datorat expertului pentru întreaga lucrare de specialitate, urmând să aibă

în vedere atât expertiza deja efectuată, cât și expertiza care urmează să fie realizată,

în urma casării cu trimitere spre rejudecarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată,

în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, la data de 13 februarie 2009, sub nr. 1374/2/2009.

Conform îndrumărilor trasate

prin decizia de casare, în cauză a fost dispusă refacerea raportului de expertiză.

în fond după casare

Prin sentința civilă

nr. 2736 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 40.948 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciul suferit prin

anularea licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni, în perioada

21 noiembrie 2003- 01 septembrie 2008 și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei

suma de 2.750 lei, reprezentând onorariu de expertiză.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, în speță, autoritatea publică pârâtă a emis

un act administrativ nelegal prin care a anulat licențele de execuție acordate reclamantei

pentru traseul București – Urziceni, cod traseu 903, iar caracterul nelegal al acestui

act a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia nr. 3442 din 31 mai 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Drept urmare, reclamanta

s-a aflat în imposibilitate să realizeze venituri de pe urma executării curselor

pe traseul București – Urziceni în perioada 18 noiembrie 2003 (data emiterii actului

nelegal) – 01 septembrie 2005 (data înmânării licențelor de execuție în conformitate

cu decizia instanței supreme) și, în acest fel, reclamanta a fost prejudiciată.

S-a mai reținut, de către

instanță, faptul că pentru a se stabili suma exactă a prejudiciului, în conformitate

și cu îndrumările trasate de instanța de recurs prin decizia de casare, s-a efectuat

o expertiză contabilă, prin care s-a solicitat să se stabilească profitul pe care

l-ar fi obținut reclamanta dacă ar fi efectuat traseul în discuție, ținând cont

că societatea a înstrăinat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, iar conform

concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil

M.C. s-a stabilit că aceste profituri s-ar fi ridicat la suma de 40.948 lei.

Expertiza efectuată a

avut în vedere veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta dacă ar fi executat

traseul pentru care s-a anulat licența de execuție, în raport cu veniturile obținute

anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat, fiind scăzute cheltuielile

directe și cele indirecte.

Astfel, s-a constatat

că, dacă reclamanta ar fi desfășurat activitatea de transporturi rutiere de persoane

pe traseul București - Urziceni în perioada de 649 zile calendaristice din intervalul

21 noiembrie 2003 – 31 august 2005, fără a se lua în calcul autovehiculul cu

nr. de înmatriculare B 25 X, ar fi realizat venituri nete în sumă totală de 120.552

Ron, iar, în urma actualizării cu rata medie a inflației până în luna noiembrie

2009, expertul a calculat o sumă de 180.557 lei.

De asemenea, expertul

a procedat la recalcularea profitului realizat în aceeași perioadă de societatea

reclamantă ca urmare a executării transportului local de persoane cu autovehiculele

cu nr. de înmatriculare B 21 M și B 30 D pe traseele București – Mihăilești și București

– Afumați, sumă pe care a actualizat-o cu rata inflației, ajungând la valoarea de

139.609 lei.

Conform celor statuate

prin considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuantumul prejudiciului

este reprezentat de diferența dintre profitul nerealizat și profitul realizat din

efectuarea în aceeași perioadă de timp a transportului local de persoane și a transportului

județean de persoane pe traseele București – Mihăilești și București –Afumați.

În raport cu concluziile

raportului de expertiză contabilă reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând

suma de 40.948 lei cu titlu de prejudiciu suferit.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a admis acțiunea

și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.948 lei, cu titlul de despăgubiri,

reprezentând prejudiciul suferit prin anularea licențelor de execuție pentru traseul

București – Urziceni în perioada 21 noiembrie 2003 - 01 august 2008.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 2 750 lei, reprezentând onorariu de expert.

de pârâtă

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs A.R.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru

motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. O primă critică formulată

în motivarea căii de atac, constă în aceea că, instanța a admis acțiunea în mod

eronat, pentru că, în realitate, reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu material

ca efect al măsurii de anulare a licențelor de execuție pentru traseul București

– Urziceni.

În sprijinul acestei afirmații,

recurenta - pârâtă a arătat, în esență, că expertul contabil a calculat prejudiciul

pentru autovehiculele B – 666xx; B – 21 – M, B – 30 – D și B – 769xx, dar, raportat

la cele reținute în decizia de casare, expertiza trebuia să aibă în vedere numai

primele trei dintre autovehiculele enumerate, ținându-se cont de faptul că autovehiculul

cu nr. B – 25 – X, pentru care existase licența de execuție, a fost înstrăinat.

Autovehiculul nr. B – 769xx nu a avut licență de execuție pe traseul București –

Urziceni, iar începând cu data de 20 ianuarie 2005 a fost închiriat unei alte societăți

comerciale (SC U.C. SRL Azuga).

Din acest motiv, instanța

de fond trebuia să admită obiecțiunile formulate de A.R.R. prin adresa nr. 10993

din 12 aprilie 2010 și să dispună refacerea expertizei, un calcul corect ducând

la concluzia că profitul nerealizat, în perioada 21 noiembrie 2003 – 31 august 2005,

actualizat cu rata inflației, pentru traseul București - Urziceni, ar fi fost numai

113.146 lei, inferior profitului realizat pe traseele București – Mihăilești și

București – Afumați, care a fost de 139.609 lei (fără luarea în calcul a autovehiculului

B 66643) sau de 142.346 lei (cu luarea în calcul a acestui autovehicul).

3.2. O altă critică adusă

hotărârii curții de apel se referă la obligația de plată a sumei de 2750 lei, reprezentând

onorariu de expertiză, către intimata – reclamantă, măsură greșit stabilită de instanță

în condițiile în care nu intimata – reclamantă, ci chiar A.R.R. a fost cea care

a plătit onorariul dispus pentru expertiză, conform Ordinului de plată nr. 1231/2010.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurenta – pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, numai în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

de drept relevante

Instanța de contencios

administrativ a fost învestită cu o acțiune în despăgubire, în condițiile art. 19

din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a unei

măsuri administrative anulate irevocabil prin decizia nr. 3442 din 31 mai 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal.

După parcurgerea etapelor

procesuale rezumate la pct. I.1. al prezentei decizii, curtea de apel a hotărât,

în fond după casare, admiterea în parte a acțiunii și acordarea de despăgubiri în

cuantumul stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, potrivit

art. 201 C. proc. civ.

Lucrarea de specialitate

a fost realizată conform obiectivelor stabilite prin încheierea din data de 2 iunie

2009, la pronunțarea căreia instanța de rejudecare a avut în vedere dezlegările

și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia de casare nr. 4100 din 14 noiembrie 2008,

potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Cu referire concretă la

criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Cu privire la existența

și întinderea prejudiciului

Repararea prejudiciului

cauzat persoanei vătămate printr-un act administrativ nelegal este menită să asigure

protecția efectivă a drepturilor și intereselor legitime lezate ca urmare a conduitei

autorității publice, prin înlăturarea tuturor consecințelor acesteia.

Prin aspectele menționate

în motivarea recursului, A.R.R. tinde către ideea că reclamanta nu a suferit un

prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu măsura nelegală de anulare a licențelor

pentru traseul București - Urziceni, pentru că beneficiul nerealizat aferent acestui

traseu ar fi mai mic decât profitul obținut din executarea transportului de persoane

interjudețene pe taxele București – Mihăilești și București – Afumați cu aceleași

autovehicule.

Întreaga demonstrație

cuprinsă în motivarea căii de atac reia conținutul obiecțiunilor la raportul de

expertiză, depuse la dosarul instanței de fond la data de 14 aprilie 2010, în esență,

vizând împrejurarea că autovehiculul nr. B – 769xx nu trebuia luat în calcul, pentru

că nu a deținut nici un moment licența de execuție pentru traseul București – Urziceni,

aspect relevate și în opinia separată a expertului contabil M.D., cărei participare,

în calitate de expert, consilier desemnat de autoritatea pârâtă, fusese încuviințată

de instanță.

Din conținutul încheierii

de dezbateri din data de 1 iunie 2010, rezultă însă că, la acel termen de judecată,

reprezentantul A.R.R. a precizat că, în raport cu concluziile expertului la raportul

de expertiză efectuat în cauză, respectiv la obiectivul nr. 1, în sensul că nu a

luat în calcul autovehiculele B – 25 – X și B – 769xx, nu mai insistă în soluționarea

obiecțiunilor legate de acest aspect și, de asemenea, nu mai insistă în obiecțiunile

legate de obiectivul doi al expertizei.

Având în vedere această

împrejurare, precum și dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., în sensul

că expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea

lucrării, aspectele menționate nu mai puteau fi reluate în calea de atac a recurentului.

Nici în primul recurs,

soluționat prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, recurenta – pârâtă

nu a formulat vreo observație legată de autovehiculul nr. 769xx, singurele critici

referindu-se la înstrăinarea autovehiculului nr. B – 25 – X și la necesitatea calculării

prejudiciului ca diferență între profitul nerealizat pentru traseul București –

Urziceni și profitul realizat din executarea traseelor București – Mihăilești și

București – Afumați.

1.2. Cu privire la plata

onorariului de expertiză

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în prezenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată, iar în temeiul art. 276 C. proc. civ., când

pretențiile părților sunt încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce

măsură fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, putând face compensarea

lor.

În speță, măsurile dispuse

și plățile efectuate în contul onorariului de expertiză au avut următoarea succesiune:

În cadrul primei judecăți

în fond, instanța a stabilit un onorariu de 2000 lei, în sarcina reclamantei, sumă

plătită de aceasta prin chitanța nr. 5568744 din 1 din 19 martie 2007.

Expertul contabil a solicitat

majorarea onorariului cu 3000 de lei, dar instanța nu s-a pronunțat asupra cererii,

împrejurare care a constituit unul dintre motivele de casare reținute prin decizia

nr. 4100 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal.

În fond după casare, a

fost stabilit inițial un onorariu provizoriu de 500 lei, în sarcina ambelor părți,

după care expertul contabil desemnat de instanță a solicitat un onorariu de 5.120

lei pentru expertiză efectuată în acea etapă procesuală și 3000 de lei, majorarea

aferentă primului raport de expertiză, conform deciziei de casare.

În final, prin încheierea

din data de 1 iunie 2010, curtea de apel a încuviințat cererea numai în parte, 2500

lei pentru suplimentul de expertiză efectuat în fond după casare și cei 3000 lei

avuți în vedere în decizia de casare.

Conform înscrisurilor

depuse la dosar, această sumă a fost achitată în cote egale, 2.750 lei reclamanta

(extras de cont din data de 4 iunie 2010, fila x dosar Curtea de Apel București)

și 2750 lei pârâta (ordin de plată nr. 1231 din 9 iunie 2010, fila z dosar recurs).

În total, reclamanta a

plătit 4750 lei (2000 lei - prima judecată în fond și 2750 lei - fond după casare),

iar pârâta - 2750 lei.

În raport cu aceste împrejurări

ale cauzei, dispoziția de obligare a pârâtei să plătească reclamantei cei 2750 lei

achitați de acesta în contul onorariului de expertiză, în condițiile în care acțiunea

a fost admisă numai în parte, din despăgubirile de 500.000 lei solicitate fiind

acordată numai suma de 40.948 lei, a fost pronunțată cu ignorarea prevederilor

art. 276 C. proc. civ.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele prezentate în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

modifica în parte sentința, în sensul respingerii cererii de obligare a A.R.R. la

plata sumei reprezentând onorariul de expertiză către reclamanți, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.R.R. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 8 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtei A.R.R. la plata

sumei de 2750 lei, reprezentând onorariu de expertiză.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2011.