ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2565/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primul ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 mai 2006, reclamanta SC M.T.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.T. – A.R.R. și a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 500.000 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a procedat la anularea licenței de execuție pe care aceasta o deținea pentru traseul București – Urziceni, cod traseu 903; că prin decizia nr. 3442/2005 pronunțată în dosarul nr. 5549/2004, Înalta Curte a constatat că această măsură este nelegală și a obligat A.R.R.

să elibereze licențele de execuție pentru traseul anterior indicat; că de la data anulării licenței (18 noiembrie 2003) și până la momentul eliberării noii licențe (01 septembrie 2005) a suferit un prejudiciu, urmare a faptului că s-a aflat în imposibilitatea de a efectua cursele pe traseul București – Urziceni. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 773 din 11 martie 2008, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 237.260 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin anularea nelegală a licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a fost în imposibilitate de a realiza venituri în perioada 18 noiembrie 2003 – 01 septembrie 2005, urmare a faptului că licențele de execuție pe care le deținea pe traseul mai sus indicat au fost anulate în mod nelegal de către pârât.

La stabilirea cuantumului prejudiciului, instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ținând seama de veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta dacă ar fi executat traseul pentru care i s-a anulat licența de execuție, în raport de veniturile obținute anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat. Din suma rezultată în acest mod au fost scăzute cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi efectuat pentru obținerea acestor venituri, iar expertul desemnat în cauză a procedat la actualizarea valorii prejudiciului în raport cu rata inflației. Prin decizia nr. 4100 din 14 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de expertul contabil M.C.

și de pârâta A.R.R., a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea soluției s-a reținut, în esență, că din probatoriul administrat în cauză rezultă necesitatea refacerii raportului de expertiză, urmând ca prejudiciul să fie recalculat ca diferență între profitul nerealizat de intimata-reclamantă în perioada 21 noiembrie 2003 - 31 august 2005, ținând cont de faptul că societatea a înstrăinat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, și profitul realizat de aceasta în respectiva perioadă, executând transportul local de persoane cu autovehiculele cu numerele de înmatriculare B 21 M și B 30 D pe traseele București – Mihăilești și respectiv București – Afumați, suma rezultată urmând a fi actualizată în raport cu rata inflației.

De asemenea, s-a reținut că instanța de trimitere trebuie să se pronunțe asupra sumei totale a onorariului total datorat expertului pentru întreaga lucrare de specialitate, urmând să aibă în vedere atât expertiza deja efectuată, cât și expertiza care urmează să fie realizată, în urma casării cu trimitere spre rejudecarea cauzei. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 februarie 2009, sub nr. 1374/2/2009. Conform îndrumărilor trasate prin decizia de casare, în cauză a fost dispusă refacerea raportului de expertiză.

2. Hotărârea pronunțată în fond după casare Prin sentința civilă nr. 2736 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.948 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciul suferit prin anularea licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni, în perioada 21 noiembrie 2003- 01 septembrie 2008 și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.750 lei, reprezentând onorariu de expertiză. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în speță, autoritatea publică pârâtă a emis un act administrativ nelegal prin care a anulat licențele de execuție acordate reclamantei pentru traseul București – Urziceni, cod traseu 903, iar caracterul nelegal al acestui act a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia nr. 3442 din 31 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Drept urmare, reclamanta s-a aflat în imposibilitate să realizeze venituri de pe urma executării curselor pe traseul București – Urziceni în perioada 18 noiembrie 2003 (data emiterii actului nelegal) – 01 septembrie 2005 (data înmânării licențelor de execuție în conformitate cu decizia instanței supreme) și, în acest fel, reclamanta a fost prejudiciată. S-a mai reținut, de către instanță, faptul că pentru a se stabili suma exactă a prejudiciului, în conformitate și cu îndrumările trasate de instanța de recurs prin decizia de casare, s-a efectuat o expertiză contabilă, prin care s-a solicitat să se stabilească profitul pe care l-ar fi obținut reclamanta dacă ar fi efectuat traseul în discuție, ținând cont că societatea a înstrăinat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, iar conform concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil M.C.

s-a stabilit că aceste profituri s-ar fi ridicat la suma de 40.948 lei. Expertiza efectuată a avut în vedere veniturile pe care le-ar fi încasat reclamanta dacă ar fi executat traseul pentru care s-a anulat licența de execuție, în raport cu veniturile obținute anterior, în perioada în care acest traseu a fost executat, fiind scăzute cheltuielile directe și cele indirecte. Astfel, s-a constatat că, dacă reclamanta ar fi desfășurat activitatea de transporturi rutiere de persoane pe traseul București - Urziceni în perioada de 649 zile calendaristice din intervalul 21 noiembrie 2003 – 31 august 2005, fără a se lua în calcul autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 25 X, ar fi realizat venituri nete în sumă totală de 120.552 Ron, iar, în urma actualizării cu rata medie a inflației până în luna noiembrie 2009, expertul a calculat o sumă de 180.557 lei.

De asemenea, expertul a procedat la recalcularea profitului realizat în aceeași perioadă de societatea reclamantă ca urmare a executării transportului local de persoane cu autovehiculele cu nr. de înmatriculare B 21 M și B 30 D pe traseele București – Mihăilești și București – Afumați, sumă pe care a actualizat-o cu rata inflației, ajungând la valoarea de 139.609 lei. Conform celor statuate prin considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuantumul prejudiciului este reprezentat de diferența dintre profitul nerealizat și profitul realizat din efectuarea în aceeași perioadă de timp a transportului local de persoane și a transportului județean de persoane pe traseele București – Mihăilești și București –Afumați.

În raport cu concluziile raportului de expertiză contabilă reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând suma de 40.948 lei cu titlu de prejudiciu suferit. Față de aceste considerente, în temeiul art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.948 lei, cu titlul de despăgubiri, reprezentând prejudiciul suferit prin anularea licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni în perioada 21 noiembrie 2003 - 01 august 2008. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2 750 lei, reprezentând onorariu de expert. 3. Recursul exercitat de pârâtă Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.R.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. 3.1. O primă critică formulată în motivarea căii de atac, constă în aceea că, instanța a admis acțiunea în mod eronat, pentru că, în realitate, reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu material ca efect al măsurii de anulare a licențelor de execuție pentru traseul București – Urziceni. În sprijinul acestei afirmații, recurenta - pârâtă a arătat, în esență, că expertul contabil a calculat prejudiciul pentru autovehiculele B – 666xx; B – 21 – M, B – 30 – D și B – 769xx, dar, raportat la cele reținute în decizia de casare, expertiza trebuia să aibă în vedere numai primele trei dintre autovehiculele enumerate, ținându-se cont de faptul că autovehiculul cu nr. B – 25 – X, pentru care existase licența de execuție, a fost înstrăinat.

Autovehiculul nr. B – 769xx nu a avut licență de execuție pe traseul București – Urziceni, iar începând cu data de 20 ianuarie 2005 a fost închiriat unei alte societăți comerciale (SC U.C. SRL Azuga). Din acest motiv, instanța de fond trebuia să admită obiecțiunile formulate de A.R.R. prin adresa nr. 10993 din 12 aprilie 2010 și să dispună refacerea expertizei, un calcul corect ducând la concluzia că profitul nerealizat, în perioada 21 noiembrie 2003 – 31 august 2005, actualizat cu rata inflației, pentru traseul București - Urziceni, ar fi fost numai 113.146 lei, inferior profitului realizat pe traseele București – Mihăilești și București – Afumați, care a fost de 139.609 lei (fără luarea în calcul a autovehiculului B 66643) sau de 142.346 lei (cu luarea în calcul a acestui autovehicul).

3.2. O altă critică adusă hotărârii curții de apel se referă la obligația de plată a sumei de 2750 lei, reprezentând onorariu de expertiză, către intimata – reclamantă, măsură greșit stabilită de instanță în condițiile în care nu intimata – reclamantă, ci chiar A.R.R. a fost cea care a plătit onorariul dispus pentru expertiză, conform Ordinului de plată nr. 1231/2010. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta – pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, numai în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune în despăgubire, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a unei măsuri administrative anulate irevocabil prin decizia nr. 3442 din 31 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. După parcurgerea etapelor procesuale rezumate la pct. I.1. al prezentei decizii, curtea de apel a hotărât, în fond după casare, admiterea în parte a acțiunii și acordarea de despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, potrivit art. 201 C. proc.

civ. Lucrarea de specialitate a fost realizată conform obiectivelor stabilite prin încheierea din data de 2 iunie 2009, la pronunțarea căreia instanța de rejudecare a avut în vedere dezlegările și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia de casare nr. 4100 din 14 noiembrie 2008, potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ. Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Cu privire la existența și întinderea prejudiciului Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate printr-un act administrativ nelegal este menită să asigure protecția efectivă a drepturilor și intereselor legitime lezate ca urmare a conduitei autorității publice, prin înlăturarea tuturor consecințelor acesteia.

Prin aspectele menționate în motivarea recursului, A.R.R. tinde către ideea că reclamanta nu a suferit un prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu măsura nelegală de anulare a licențelor pentru traseul București - Urziceni, pentru că beneficiul nerealizat aferent acestui traseu ar fi mai mic decât profitul obținut din executarea transportului de persoane interjudețene pe taxele București – Mihăilești și București – Afumați cu aceleași autovehicule.

Întreaga demonstrație cuprinsă în motivarea căii de atac reia conținutul obiecțiunilor la raportul de expertiză, depuse la dosarul instanței de fond la data de 14 aprilie 2010, în esență, vizând împrejurarea că autovehiculul nr. B – 769xx nu trebuia luat în calcul, pentru că nu a deținut nici un moment licența de execuție pentru traseul București – Urziceni, aspect relevate și în opinia separată a expertului contabil M.D., cărei participare, în calitate de expert, consilier desemnat de autoritatea pârâtă, fusese încuviințată de instanță. Din conținutul încheierii de dezbateri din data de 1 iunie 2010, rezultă însă că, la acel termen de judecată, reprezentantul A.R.R.

a precizat că, în raport cu concluziile expertului la raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv la obiectivul nr. 1, în sensul că nu a luat în calcul autovehiculele B – 25 – X și B – 769xx, nu mai insistă în soluționarea obiecțiunilor legate de acest aspect și, de asemenea, nu mai insistă în obiecțiunile legate de obiectivul doi al expertizei. Având în vedere această împrejurare, precum și dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării, aspectele menționate nu mai puteau fi reluate în calea de atac a recurentului.

Nici în primul recurs, soluționat prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, recurenta – pârâtă nu a formulat vreo observație legată de autovehiculul nr. 769xx, singurele critici referindu-se la înstrăinarea autovehiculului nr. B – 25 – X și la necesitatea calculării prejudiciului ca diferență între profitul nerealizat pentru traseul București – Urziceni și profitul realizat din executarea traseelor București – Mihăilești și București – Afumați. 1.2. Cu privire la plata onorariului de expertiză Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în prezenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar în temeiul art. 276 C. proc. civ., când pretențiile părților sunt încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, putând face compensarea lor.

În speță, măsurile dispuse și plățile efectuate în contul onorariului de expertiză au avut următoarea succesiune: În cadrul primei judecăți în fond, instanța a stabilit un onorariu de 2000 lei, în sarcina reclamantei, sumă plătită de aceasta prin chitanța nr. 5568744 din 1 din 19 martie 2007. Expertul contabil a solicitat majorarea onorariului cu 3000 de lei, dar instanța nu s-a pronunțat asupra cererii, împrejurare care a constituit unul dintre motivele de casare reținute prin decizia nr. 4100 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În fond după casare, a fost stabilit inițial un onorariu provizoriu de 500 lei, în sarcina ambelor părți, după care expertul contabil desemnat de instanță a solicitat un onorariu de 5.120 lei pentru expertiză efectuată în acea etapă procesuală și 3000 de lei, majorarea aferentă primului raport de expertiză, conform deciziei de casare.

În final, prin încheierea din data de 1 iunie 2010, curtea de apel a încuviințat cererea numai în parte, 2500 lei pentru suplimentul de expertiză efectuat în fond după casare și cei 3000 lei avuți în vedere în decizia de casare. Conform înscrisurilor depuse la dosar, această sumă a fost achitată în cote egale, 2.750 lei reclamanta (extras de cont din data de 4 iunie 2010, fila x dosar Curtea de Apel București) și 2750 lei pârâta (ordin de plată nr. 1231 din 9 iunie 2010, fila z dosar recurs). În total, reclamanta a plătit 4750 lei (2000 lei - prima judecată în fond și 2750 lei - fond după casare), iar pârâta - 2750 lei.

În raport cu aceste împrejurări ale cauzei, dispoziția de obligare a pârâtei să plătească reclamantei cei 2750 lei achitați de acesta în contul onorariului de expertiză, în condițiile în care acțiunea a fost admisă numai în parte, din despăgubirile de 500.000 lei solicitate fiind acordată numai suma de 40.948 lei, a fost pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 276 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele prezentate în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința, în sensul respingerii cererii de obligare a A.R.R. la plata sumei reprezentând onorariul de expertiză către reclamanți, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.R.R. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtei A.R.R. la plata sumei de 2750 lei, reprezentând onorariu de expertiză. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.