ÎCCJ, Decizia nr. 42/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 670 din 20 septembrie 2004, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul M.I., la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen. S-a reținut că, în data de 2 iulie 2003, inculpatul a aplicat victimei T.C., vărul său, mai multe lovituri cu pumnii și picioarele peste corp, cauzându-i leziuni care au dus la decesul acesteia. Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 88 din 1 martie 2005 a Curții de Apel Iași.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2814 din 5 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 1925/2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul menționat împotriva deciziei pronunțate în apel. Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul M.I. a declarat un nou recurs , susținând că nu se face vinovat de decesul victimei. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului M.I., ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. Inculpatul exercitându-și dreptul la recurs, cel de a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul M.I. împotriva deciziei nr. 2814 din 5 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1925/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.