ÎCCJ, Decizia nr. 44/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 670 din 20 septembrie 2004, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul M.I., la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen. S-a reținut că, în data de 2 iulie 2003, inculpatul a aplicat victimei T.C., vărul său, mai multe lovituri cu pumnii și picioarele, peste corp, cauzându-i leziuni care au dus la decesul acesteia. Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 88 din 1 martie 2005 a Curții de Apel Iași.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2814 din 5 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 1925/2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul menționat împotriva deciziei pronunțate în apel. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 386 lit. c) C. proc. pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul-condamnat M.I. a declarat un nou recurs, întemeiat pe art. 22 alin. (2), raportat la art. 15 din Legea nr. 304/2004. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc.

pen. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul M.I. împotriva deciziei nr. 5915 din 20 octombrie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat M.I. împotriva deciziei nr. 5915 din 20 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3582/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.