ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC L.D. SRL Ploiești a

chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL Ploiești solicitând instanței ca prin

sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată să-și execute obligația

asumată prin contractul de proiectare și execuție din 4 martie 2004 având ca

obiect montajul unei instalații de alimentare cu gaze naturale precum și la

obligarea acesteia la plata penalităților stabilite prin contract și a daunelor

interese pentru neexecutarea la timp a obligației, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 152 din 31 martie

2005, Tribunalul Prahova, secția comercială, a admis în parte acțiunea

reclamantei, acțiunea fiind restrânsă, a obligat pârâta la plata sumei de

121.946.143 lei cu titlu de daune interese și 26.153.129 lei cheltuieli de

judecată. Capătul de cerere privind penalitățile de întârziere a fost respins

ca neîntemeiat.

Prima instanță a reținut în

considerentele sentinței că lucrarea stabilită prin contractul de execuție a

fost executată în termen, însă cealaltă a fost efectuată necorespunzător,

potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, deși expertul nu a putut

determina cauza exactă a neexecutării.

S-a mai reținut că reclamanta a fost

nevoită să finalizeze execuția lucrării cu un alt executant situație care a

determinat obligarea pârâtei la daune interese constând în contravaloarea

finalizării lucrării.

S-a reținut, de asemenea că

reclamanta a renunțat la primul capăt de cerere motivat de faptul că lucrarea a

fost executată.

Împotriva sentinței de fond a

declarat apel pârâta SC S. SRL Ploiești, iar prin decizia nr. 185 din 7 iulie

2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în

tot acțiunea. Prin aceeași decizie, reclamanta a fost obligată la plata sumei

de 900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a analizat

criticile aduse sentinței care vizau necompetența materială a instanței de fond

în soluționarea litigiului; instanța de fond a acordat mai mult decât s-a

cerut; aplicarea greșită a dispozițiilor legale cu privire la stabilirea culpei

contractuale.

Curtea de Apel a reținut că

tribunalul era competent în soluționarea cauzei, acțiunea principală cu care a

fost investit inițial fiind obligația de „a face”.

Cu privire la critica plus petita,

s-a reținut că în mod greșit instanța de fond a inclus în valoarea daunelor

interese și contravaloarea contorului, achiziționarea acestuia căzând în

sarcina beneficiarului potrivit clauzelor contractuale.

În fine, instanța de apel a cenzurat

hotărârea fondului cu privire la stabilirea culpei contractuale reținând că în

fapt culpa revine reclamantei, aceasta având obligația contractuală de a

achiziționa contorul și de a anunța pârâta pentru finalizarea lucrării,

potrivit acelorași clauze contractuale și nu să apeleze la o altă societatea

pentru această operațiune.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel a declarat recurs reclamanta SC L.D. SRL Ploiești care a invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9), dar și motive de netemeinicie

și, a solicitat ca, în fond, după admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate în sensul respingerii apelului și menținerea hotărârii de fond, cu

cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei din apel

vizează modul greșit în care instanța a reținut că pârâta și-a îndeplinit

obligația asumată prin contractul de execuție, în condițiile în care aceasta a

recunoscut că nu a finalizat contractul.

Recurenta a mai susținut că instanța

de apel a omis „să se prevaleze” de actele depuse în dosar care atestau

întârzierea evidentă a pârâtei în executarea contractului.

O altă critică susținută de

recurentă este aceea că instanța de apel a încălcat prevederile legale în

materia obligației de „a face” textul de lege precizând că în cazul în care

societatea efectuează pe cheltuiala sa obligații ce revenea pârâtei, aceasta era

îndreptățită la daune interese.

De asemenea, instanța de apel în mod

greșit a apreciat culpa reclamantei în situația în care aceasta a apelat la

serviciile altei societăți pentru finalizarea lucrărilor întrucât nu s-a

reținut faptul că pârâta a refuzat în mod constant executarea și finalizarea

lucrării.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

În mod judicios și laborios

argumentat, instanța de apel a apreciat că pârâta și-a îndeplinit obligația

asumată prin contractul de proiectare și execuție și anume de a monta

instalația de alimentare cu gaze naturale, lucrarea fiind executată în termenul

contractual de 45 de zile din momentul obținerii autorizației de construire,

aceasta constituind însă o stare de fapt ce nu mai poate fi supusă analizei pe

calea controlului judiciar al recursului.

De asemenea, critica privind

analizarea și aprecierea probelor nu poate fi supusă analizei în cadrul

recursului, instanța de recurs fiind ținută a analiza motivele de nelegalitate,

ori susținerea recurentei privește temeinicia hotărârii pronunțate în apel.

Singura critică de nelegalitate

adusă deciziei din apel o constituie susținerea recurentei cu privire la

pretinsa încălcare a legii și a interpretării dispozițiilor legale în materia

obligației de „a face”, iar în strânsă legătură cu aceasta este critica privind

stabilirea culpei în executarea obligației.

Potrivit dispozițiilor art. 1075 C.

civ. orice obligație de a face se schimbă în dezdăunare, în caz de neexecutare

din partea debitorului și, în continuare art. 1097 C. civ. stabilește imperativ

că în privința obligației de „a face” creditorul poate fi autorizat de instanța

judecătorească să o aducă el la îndeplinire, în contul debitorului: „Raportând

aceste texte de lege la situația în speță, coroborate cu clauzele contractului

intervenit între părți se poate observa că în fapt recurenta este cea care își

invocă propria culpă în câștigarea unui drept.

Astfel, dispozițiile art. 1075 C.

civ. fac trimitere expres la o neexecutare a obligației din partea debitorului,

ori în speță în mod judicios instanța de apel a stabilit că executorul și-a

îndeplinit obligația asumată prin contract, obligație de altfel confirmată de

recurentă prin semnarea fără obiecțiuni a proceselor verbale de predare –

primire a lucrării.

Mai mult decât atât, achiziționarea

contorului pentru punerea în funcțiune a instalației cădea în sarcina

beneficiarului, clauzelor contractuale și ale concluziilor raportului de

expertiză efectuat în cauză.

Conduita culpabilă a recurentei prin

angajarea unei alte societăți pentru finalizarea lucrării de instalație este în

contradicție cu dispozițiile art. 1075 și art. 1077 C. civ., așa încât în mod

corect instanța de apel a stabilit că reclamanta nu a achiziționat contorul la

finalizarea lucrărilor, ci după examinarea acestora când avea obligația de a

solicita pârâtei montarea acestui aparat și numai în caz de refuz, putea să se

adreseze unei alte societăți și putea pretinde despăgubiri.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte

va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmând să respingă ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC L.D. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC L.D. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 185 din 7 iulie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Obligă recurenta SC L.D. SRL la

plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC S.

SRL Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 februarie 2006.