ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC L.D. SRL Ploiești a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL Ploiești solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată să-și execute obligația asumată prin contractul de proiectare și execuție din 4 martie 2004 având ca obiect montajul unei instalații de alimentare cu gaze naturale precum și la obligarea acesteia la plata penalităților stabilite prin contract și a daunelor interese pentru neexecutarea la timp a obligației, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 152 din 31 martie 2005, Tribunalul Prahova, secția comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei, acțiunea fiind restrânsă, a obligat pârâta la plata sumei de 121.946.143 lei cu titlu de daune interese și 26.153.129 lei cheltuieli de judecată.

Capătul de cerere privind penalitățile de întârziere a fost respins ca neîntemeiat. Prima instanță a reținut în considerentele sentinței că lucrarea stabilită prin contractul de execuție a fost executată în termen, însă cealaltă a fost efectuată necorespunzător, potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, deși expertul nu a putut determina cauza exactă a neexecutării. S-a mai reținut că reclamanta a fost nevoită să finalizeze execuția lucrării cu un alt executant situație care a determinat obligarea pârâtei la daune interese constând în contravaloarea finalizării lucrării. S-a reținut, de asemenea că reclamanta a renunțat la primul capăt de cerere motivat de faptul că lucrarea a fost executată.

Împotriva sentinței de fond a declarat apel pârâta SC S. SRL Ploiești, iar prin decizia nr. 185 din 7 iulie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea. Prin aceeași decizie, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Instanța de apel a analizat criticile aduse sentinței care vizau necompetența materială a instanței de fond în soluționarea litigiului; instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut; aplicarea greșită a dispozițiilor legale cu privire la stabilirea culpei contractuale. Curtea de Apel a reținut că tribunalul era competent în soluționarea cauzei, acțiunea principală cu care a fost investit inițial fiind obligația de „a face”.

Cu privire la critica plus petita, s-a reținut că în mod greșit instanța de fond a inclus în valoarea daunelor interese și contravaloarea contorului, achiziționarea acestuia căzând în sarcina beneficiarului potrivit clauzelor contractuale. În fine, instanța de apel a cenzurat hotărârea fondului cu privire la stabilirea culpei contractuale reținând că în fapt culpa revine reclamantei, aceasta având obligația contractuală de a achiziționa contorul și de a anunța pârâta pentru finalizarea lucrării, potrivit acelorași clauze contractuale și nu să apeleze la o altă societatea pentru această operațiune. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta SC L.D. SRL Ploiești care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9), dar și motive de netemeinicie și, a solicitat ca, în fond, după admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerea hotărârii de fond, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei din apel vizează modul greșit în care instanța a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația asumată prin contractul de execuție, în condițiile în care aceasta a recunoscut că nu a finalizat contractul. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a omis „să se prevaleze” de actele depuse în dosar care atestau întârzierea evidentă a pârâtei în executarea contractului. O altă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a încălcat prevederile legale în materia obligației de „a face” textul de lege precizând că în cazul în care societatea efectuează pe cheltuiala sa obligații ce revenea pârâtei, aceasta era îndreptățită la daune interese. De asemenea, instanța de apel în mod greșit a apreciat culpa reclamantei în situația în care aceasta a apelat la serviciile altei societăți pentru finalizarea lucrărilor întrucât nu s-a reținut faptul că pârâta a refuzat în mod constant executarea și finalizarea lucrării.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. În mod judicios și laborios argumentat, instanța de apel a apreciat că pârâta și-a îndeplinit obligația asumată prin contractul de proiectare și execuție și anume de a monta instalația de alimentare cu gaze naturale, lucrarea fiind executată în termenul contractual de 45 de zile din momentul obținerii autorizației de construire, aceasta constituind însă o stare de fapt ce nu mai poate fi supusă analizei pe calea controlului judiciar al recursului. De asemenea, critica privind analizarea și aprecierea probelor nu poate fi supusă analizei în cadrul recursului, instanța de recurs fiind ținută a analiza motivele de nelegalitate, ori susținerea recurentei privește temeinicia hotărârii pronunțate în apel.

Singura critică de nelegalitate adusă deciziei din apel o constituie susținerea recurentei cu privire la pretinsa încălcare a legii și a interpretării dispozițiilor legale în materia obligației de „a face”, iar în strânsă legătură cu aceasta este critica privind stabilirea culpei în executarea obligației. Potrivit dispozițiilor art. 1075 C. civ. orice obligație de a face se schimbă în dezdăunare, în caz de neexecutare din partea debitorului și, în continuare art. 1097 C. civ. stabilește imperativ că în privința obligației de „a face” creditorul poate fi autorizat de instanța judecătorească să o aducă el la îndeplinire, în contul debitorului: „Raportând aceste texte de lege la situația în speță, coroborate cu clauzele contractului intervenit între părți se poate observa că în fapt recurenta este cea care își invocă propria culpă în câștigarea unui drept.

Astfel, dispozițiile art. 1075 C. civ. fac trimitere expres la o neexecutare a obligației din partea debitorului, ori în speță în mod judicios instanța de apel a stabilit că executorul și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, obligație de altfel confirmată de recurentă prin semnarea fără obiecțiuni a proceselor verbale de predare – primire a lucrării. Mai mult decât atât, achiziționarea contorului pentru punerea în funcțiune a instalației cădea în sarcina beneficiarului, clauzelor contractuale și ale concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Conduita culpabilă a recurentei prin angajarea unei alte societăți pentru finalizarea lucrării de instalație este în contradicție cu dispozițiile art. 1075 și art. 1077 C. civ., așa încât în mod corect instanța de apel a stabilit că reclamanta nu a achiziționat contorul la finalizarea lucrărilor, ci după examinarea acestora când avea obligația de a solicita pârâtei montarea acestui aparat și numai în caz de refuz, putea să se adreseze unei alte societăți și putea pretinde despăgubiri. Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC L.D. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.D. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 185 din 7 iulie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta SC L.D. SRL la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC S. SRL Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.