ÎCCJ, Decizia nr. 336/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 218 din 30 iunie 2004, Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte contestația formulată de C.V., în contradictoriu cu O.J.C.G.C. Olt și a dispus anularea deciziei nr. 19 din 5 aprilie 2004, precum și a procesului-verbal din aceeași dată. A obligat pârâta să emită actele administrative, cu respectarea sentinței nr. 484 din 10 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 6683/2003. A respins, ca nefondată, cererea privind drepturile bănești. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 78 din 31 ianuarie 2005, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe și a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei C.V.

Prin aceeași decizie, recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat. Prin decizia nr. 4310 din 14 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei C.V., întemeiată pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., privind revizuirea deciziei pronunțată în recurs. Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuenta a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că a constatat neîndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.

De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta C.V., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenta C.V. împotriva deciziei nr. 4310 din 14 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1683/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.