ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4134/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1023

din 27 ianuarie 2004, reclamanta SC P.D.T. SRL, a chemat în judecată pârâta A.V.,

solicitând instanței să constate existența unui drept de retenție asupra sumei

de 1.102.610.207 lei, reprezentând dividende aferente anului 2002, cuvenite și

neîncasate, până la soluționarea irevocabilă a litigiilor care formează

obiectul dosarului nr. 13131/2003, nr. 13253/2003, nr. 13276/2003, nr. 13384/2003,

nr. 13449/2003 aflate pe rolul Judecătoriei sector 6 și totodată, că nu

datorează daune interese moratorii pentru neplata dividendelor, întrucât

exercită un drept legal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 6850 din 24 mai

2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei

de interes invocată de pârâtă și a respins ca nefondată acțiunea reclamantei,

SC P.D.T. SRL București, cu obligarea reclamantei la 20.000.000 lei, cheltuieli

de judecată.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța a reținut că dreptul de retenție nu poate fi invocat în legătură cu

bunuri consumtibile – dividende.

Pe de altă parte este fără temei

invocarea dreptului de retenție printr-o acțiune în constatare, în condițiile

în care creanța nu este certă, litigiile invocate fiind în curs de soluționare,

iar creanțele invocate întemeiate pe raporturi juridice diferite.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta a declarat apel, respins de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

prin decizia nr. 645 din 16 noiembrie 2004.

Instanța de apel a reținut că

sentința atacată este temeinică și legală, întrucât dreptul de retenție nu

poate fi exercitat asupra creanțelor constând în sume de bani, cum pretinde

reclamanta.

În practică, dreptul de retenție se

invocă pe cale de excepție în litigii privind restituirea lucrului, sau pe

calea contestației la executare.

Pe de altă parte prejudiciul invocat

de reclamantă ca imputabil pârâtei nu este cert, neexistând hotărâri în acest

sens.

Împotriva acestei ultime hotărâri,

reclamanta a declarat recurs, susținând că este netemeinică și nelegală,

întrucât:

- dreptul de retenție a cărui

constatare face obiectul acțiunii, izvorăște din același raport juridic

existent între părți și anume contractul de societate.

Greșit instanța a reținut că

întrucât dreptul de retenție nu privește un bun mobil sau imobil, determinat,

aflat în posesia sa, ci o sumă de bani, nu este admisibil.

Creanța față de pârâtă este certă,

aceasta încasând nejustificat dividende aferente anilor 2000 și 2001, astfel

că, pentru această creanță, fără temei instanțele au respins constatarea

dreptului său de retenție asupra dividendelor ce se cuvin pârâtei din anul

2002, în sumă de 1.102.610.333 lei.

Greșit s-a respins și cererea

privind constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a pretinde daune interese

moratorii pentru dividendele din 2002, întrucât refuzul plății nu este

culpabil, ci determinat de dreptul de retenție asupra creanței față de pârâtă.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

C. civ. român și C. com., nu

reglementează distinct dreptul de retenție, ca instituție juridică determinată

dar, sunt câteva prevederi exprese, care consacră formal existența dreptului de

retenție cum ar fi: art. 1322 și art. 1323, dreptul vânzătorului de a refuza

predarea lucrului vândut în cazul neplății prețului; art. 1618 și art. 1619,

dreptul depozitarului de a refuza restituirea lucrului aflat în depozit în

cazul neplății cheltuielilor sau daunelor ce se cuvin, etc.

În aceste cazuri, consacrate de

legiuitor, dreptul de retenție izvorăște din raporturi juridice cu obligațiuni

sinalagmatice și privește un bun mobil sau imobil deținut de creditor.

În speță dreptul de retenție invocat

de reclamantă, a cărui constatare se solicită, pe lângă faptul că a fost

invocat într-o acțiune în constatare, inadmisibilă, atât timp cât partea are

calea acțiunii în realizare, dar nici nu a fost dovedit.

Creanța invocată de reclamantă, nu

este certă și lichidă, întrucât așa cum se arată chiar prin acțiune, formează

obiectul mai multor litigii dintre părți, nesoluționate definitiv.

Dar nu numai creanța invocată de

reclamantă este incertă ci și datoria acesteia, dividendele pe anul 2002,

acestea formând obiectul altui litigiu dintre părți.

Susținerea reclamantei că atât

creanța cât și datoria izvorăsc din același raport juridic, contractul de

societate, este fără relevanță în ce privește temeinicia cererii, întrucât

conform situației de fapt reținută de instanțe, dreptul la dividende își are

temeiul în calitatea de asociat al pârâtei, pe când sumele încasate fără temei

de aceasta, conform susținerilor reclamantei, sunt urmarea unor fapte

culpabile, a căror analiză este supusă instanțelor.

Ca urmare, hotărârea atacată fiind

temeinică și legală, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

reclamanta, parte căzută în pretenții, va fi obligată față de intimata pârâtă

la cheltuieli de judecată, în recurs, onorar de avocat plătit de intimată, în

sumă de 20.000.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., ridicată de recurenta SC P.D.T. SRL București.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de aceeași parte împotriva deciziei nr. 645 din 16 noiembrie 2004 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta la 20.000.000 lei

cheltuieli de judecată către intimata A.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 20 septembrie 2005.