ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 213/2004, Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamantul B.A.G.M. împotriva sentinței civile nr. 32/2004 și pe cale de consecință, a menținut soluția de respingere a acțiunii introdusă de reclamant împotriva Primarului municipiului Brașov, ca fiind formulată împotriva unei părți ce nu are calitate procesuală pasivă. S-a mai reținut că, față de obiectivul acțiunii introductive, acela al obligării pârâtei să soluționeze, în conformitate cu prevederile art. 11 și art. 33 din Legea nr. 10/2001, notificarea ce i-a fost adresată de reclamant și față de faptul că, pârâtul nu deține imobilul revendicat, rezultă că, potrivit art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, intimatul și-a îndreptat greșit acțiunea.

Cum potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care trebuie să stabilească întreg cadrul procesului și nu instanța de judecată, sentința judecătoriei a fost menținută ca fiind legală și temeinică. Împotriva deciziei Curții de Apel, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul B.A.G.M. criticând-o pentru următoarele considerente. Primarul municipiului Brașov, căruia recurentul i-a trimis notificarea, trebuia s-o soluționeze și nu s-o trimită unității deținătoare a construcțiilor existente pe terenul revendicat, respectiv, Inspectoratul Școlar. Instanțele, trebuiau să rețină existența acestei obligații de soluționare prin prisma dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 10/2001 care dispune că notificarea să se adreseze Primăriei.

Totodată, instanțele trebuiau să aibă în vedere faptul că, terenul fiind ocupat cu construcții, fostul proprietar are dreptul la despăgubiri în echivalent care, potrivit art. 33 din aceeași lege, sunt stabilite în ce privește cuantumul lor, tot de către primar, prin urmare, în opinia recurentului, greșit s-a reținut atât faptul că primarul nu avea obligația de a soluționa notificarea, cât și faptul că, acesta nu are calitate procesuală pasivă. Examinând recursul reclamantului prin prisma criticilor invocate, se constată că acesta este fondat pentru cele ce urmează.

Așa după cum au reținut și instanțele de judecată, obiectul acțiunii introductive îl constituie cererea de obligare a pârâtei, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului Brașov, de a soluționa notificarea transmisă acesteia de reclamant, în sensul de a fi ori admisă și a se face o ofertă cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite corespunzător valorii imobilului, fie de a fi respinsă. Tribunalul Brașov, investit inițial cu cererea, a apreciat că acesta are natură juridică a unei “obligații de a face” a cărei soluționare cade în competența Judecătoriei potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ. cu atât mai mult cu cât, ea nu se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 24 alin. (7) și (8) ori art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care permit investirea Tribunalului ca instanță de fond, pentru soluționarea lor.

Pe cale de consecință, prin decizia nr. 422/2003 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei care a respins acțiunea și a cărei soluție a fost menținută în apel, conform celor arătate. Examinând litigiul și prin prisma dispozițiilor art. 306 pct. 2 C. proc. civ., se constată că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, cu consecința încălcării competenței materiale privind soluționarea cauzei. Astfel obiectul acțiunii introductive nu putea fi apreciat ca o obligație de a face tipică, bazată pe dispozițiile art. 1075 C. civ. deoarece, raporturile juridice deduse judecății derivă în mod cert și exclusiv, din dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 10/200. Astfel, notificarea expediată de către recurent, a fost trimisă de către Comisia special constituită în cadrul Primăriei, unei alte persoane juridice, fără a fi soluționată într-un fel sau altul, de către destinatarul notificării.

Este adevărat, așa după cum reține și Tribunalul Brașov că, potrivit art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, Tribunalului îi revine competența de a soluționa contestația la decizia de rezolvare a notificării. Chiar dacă în speță nu aveau însă o astfel de decizie, faptul refuzului de a o pronunța, de a o da la cererea fostului proprietar, poate fi contestat însă tot la Tribunal ca primă instanță, prin asimilare cu ipoteza ofertei refuzate. Acesta este sensul legii care trebuie dedus atât din nevoia soluționării unitare a tuturor problemelor apărute în procesul de soluționare al notificărilor la Legea nr. 10/2001, cât și din modul de interpretare dat în același sens prin H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (1.6).

Pe cale de consecință, cauza fiind greșit soluționată de către Judecătorie ca instanță de fond și apoi de Curtea de Apel ca instanță de apel, a fost pronunțată cu încălcarea regulilor procedurale privind competența materială. Urmează ca, pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., atât hotărârea de declinare a competenței cât și hotărârile date în fond și apel să fie casate, iar conform art. 312 pct. 6 C. proc. civ., cauza va fi trimisă Tribunalului spre competentă soluționare. Cu prilejul judecării aceleiași cauze, vor fi examinate și apărările recurentului cu privire la calitatea procesuală pasivă a părții chemate în judecată, văzut atât prin prisma dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și a obiectului acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.A.G.M. împotriva deciziei nr. 213/Ap a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează decizia recurată, sentința nr. 422/S din 3 noiembrie 2003 a tribunalului Brașov, secția civilă, precum și sentința nr. 132 din 8 ianuarie 2004 a Judecătoriei Brașov și trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Brașov, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2005.