ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5729/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 213/2004,
Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamantul B.A.G.M. împotriva
sentinței civile nr. 32/2004 și pe cale de consecință, a menținut soluția de
respingere a acțiunii introdusă de reclamant împotriva Primarului municipiului
Brașov, ca fiind formulată împotriva unei părți ce nu are calitate procesuală
pasivă.
S-a mai reținut că, față de
obiectivul acțiunii introductive, acela al obligării pârâtei să soluționeze, în
conformitate cu prevederile art. 11 și art. 33 din Legea nr. 10/2001,
notificarea ce i-a fost adresată de reclamant și față de faptul că, pârâtul nu
deține imobilul revendicat, rezultă că, potrivit art. 20 și art. 21 din Legea
nr. 10/2001, intimatul și-a îndreptat greșit acțiunea. Cum potrivit principiului
disponibilității, reclamantul este cel care trebuie să stabilească întreg
cadrul procesului și nu instanța de judecată, sentința judecătoriei a fost
menținută ca fiind legală și temeinică.
Împotriva deciziei Curții de Apel,
în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs
reclamantul B.A.G.M. criticând-o pentru următoarele considerente.
Primarul municipiului Brașov, căruia
recurentul i-a trimis notificarea, trebuia s-o soluționeze și nu s-o trimită
unității deținătoare a construcțiilor existente pe terenul revendicat,
respectiv, Inspectoratul Școlar.
Instanțele, trebuiau să rețină
existența acestei obligații de soluționare prin prisma dispozițiilor art. 33
din Legea nr. 10/2001 care dispune că notificarea să se adreseze Primăriei.
Totodată, instanțele trebuiau să
aibă în vedere faptul că, terenul fiind ocupat cu construcții, fostul
proprietar are dreptul la despăgubiri în echivalent care, potrivit art. 33 din
aceeași lege, sunt stabilite în ce privește cuantumul lor, tot de către primar,
prin urmare, în opinia recurentului, greșit s-a reținut atât faptul că primarul
nu avea obligația de a soluționa notificarea, cât și faptul că, acesta nu are
calitate procesuală pasivă.
Examinând recursul reclamantului
prin prisma criticilor invocate, se constată că acesta este fondat pentru cele
ce urmează.
Așa după cum au reținut și
instanțele de judecată, obiectul acțiunii introductive îl constituie cererea de
obligare a pârâtei, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul
Primăriei municipiului Brașov, de a soluționa notificarea transmisă acesteia de
reclamant, în sensul de a fi ori admisă și a se face o ofertă cu privire la
cuantumul despăgubirilor cuvenite corespunzător valorii imobilului, fie de a fi
respinsă.
Tribunalul Brașov, investit inițial
cu cererea, a apreciat că acesta are natură juridică a unei “obligații de a
face” a cărei soluționare cade în competența Judecătoriei potrivit art. 1 pct. 1
C. proc. civ. cu atât mai mult cu cât, ea nu se încadrează în cazurile expres
prevăzute de art. 24 alin. (7) și (8) ori art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
care permit investirea Tribunalului ca instanță de fond, pentru soluționarea
lor.
Pe cale de consecință, prin decizia
nr. 422/2003 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei care a respins
acțiunea și a cărei soluție a fost menținută în apel, conform celor arătate.
Examinând litigiul și prin prisma
dispozițiilor art. 306 pct. 2 C. proc. civ., se constată că instanțele au făcut
o greșită interpretare și aplicare a legii, cu consecința încălcării
competenței materiale privind soluționarea cauzei.
Astfel obiectul acțiunii
introductive nu putea fi apreciat ca o obligație de a face tipică, bazată pe
dispozițiile art. 1075 C. civ. deoarece, raporturile juridice deduse judecății
derivă în mod cert și exclusiv, din dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 10/200.
Astfel, notificarea expediată de
către recurent, a fost trimisă de către Comisia special constituită în cadrul
Primăriei, unei alte persoane juridice, fără a fi soluționată într-un fel sau
altul, de către destinatarul notificării.
Este adevărat, așa după cum reține
și Tribunalul Brașov că, potrivit art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001,
Tribunalului îi revine competența de a soluționa contestația la decizia de
rezolvare a notificării.
Chiar dacă în speță nu aveau însă o
astfel de decizie, faptul refuzului de a o pronunța, de a o da la cererea
fostului proprietar, poate fi contestat însă tot la Tribunal ca primă instanță,
prin asimilare cu ipoteza ofertei refuzate.
Acesta este sensul legii care
trebuie dedus atât din nevoia soluționării unitare a tuturor problemelor
apărute în procesul de soluționare al notificărilor la Legea nr. 10/2001, cât
și din modul de interpretare dat în același sens prin H.G. nr. 498/2003 pentru
aprobarea Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (1.6).
Pe cale de consecință, cauza fiind
greșit soluționată de către Judecătorie ca instanță de fond și apoi de Curtea
de Apel ca instanță de apel, a fost pronunțată cu încălcarea regulilor
procedurale privind competența materială.
Urmează ca, pentru motivul de casare
prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., atât hotărârea de declinare a
competenței cât și hotărârile date în fond și apel să fie casate, iar conform
art. 312 pct. 6 C. proc. civ., cauza va fi trimisă Tribunalului spre competentă
soluționare.
Cu prilejul judecării aceleiași
cauze, vor fi examinate și apărările recurentului cu privire la calitatea
procesuală pasivă a părții chemate în judecată, văzut atât prin prisma
dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și a obiectului
acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.A.G.M. împotriva
deciziei nr. 213/Ap a Curții de Apel Brașov, secția civilă.
Casează decizia recurată, sentința nr. 422/S din 3
noiembrie 2003 a tribunalului Brașov, secția civilă, precum și sentința nr. 132
din 8 ianuarie 2004 a Judecătoriei Brașov și trimite cauza pentru rejudecare la
Tribunalul Brașov, ca instanță de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2005.