ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin dispoziția nr. 1876 din 24

octombrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Brașov

a fost respinsă cererea de

restituire în natură formulată de B.A.G.M. a terenului în suprafață de 142

stânjeni, înscris în C.F. nr. top 7403/119 (sub nr. nou 23762) și, în temeiul

art. 24 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, s-a făcut oferta de despăgubire

prin echivalent.

Prin cererea înregistrată la 12

decembrie 2002, reclamantul B.A.G.M. a chemat în judecată Primăria Municipiului

Brașov și Prefectura Județului Brașov cerând „să fie obligate să respecte acordul

intervenit între acestea și subsemnatul asupra modalității prevăzute de Legea

nr. 10/2001 de reparare prin echivalent”.

Prin notele scrise depuse la 14

martie 2003, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că, solicită

constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1876 din 24 octombrie 2002

emisă de prim-pârâta, Primăria Municipiului Brașov, și obligarea acesteia să

transmită notificarea pe care i-a adresat-o secund pârâtei, Prefectura

Județului Brașov, pentru acordarea de măsuri reparatorii sub forma de

despăgubiri bănești, conform Legii nr. 10/2001.

În

motivarea cererii, în esență, reclamantul arată că, prin notificarea nr.

12044/2001 adresată Primăriei Municipiului Brașov, a cerut restituirea în

natură a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. (sub nr. nou 23762),

nr.top. 7403/119, în suprafață de 142 stânjeni sau, în cazul în care

restituirea nu este posibilă, acordarea de despăgubiri bănești.

Susține reclamantul că Primăria

Municipiului Brașov i-a comunicat că terenul în litigiu este ocupat de blocuri

de locuințe și amenajări exterioare, caz în care nu-i poate fi restituit în

natură, motiv pentru care a transmis notificarea sa, spre competentă

soluționare prefecturii, competentă, potrivit art. 36 din Legea nr. 10/2001,

pentru a decide cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri bănești care i se cuvin.

La rândul său, Prefectura Județului

Brașov a restituit notificarea Primăriei Municipiului Brașov, conform adresei 8199/2002

apreciind că, în calitatea sa de „persoană juridică deținătoare a terenului”,

aceasta este competentă, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să-i

facă ofertă de despăgubire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Față de această împrejurare de fapt,

reclamantul solicită ca pârâtele să fie obligate în raport de competențele ce

le revin, să îi soluționeze notificarea.

Prin sentința civilă nr. 126/S din 21

martie 2003 Tribunalul Brașov, secția civilă,

a respins excepția tardivității formulării cererii

de chemare în judecată și a admis excepția lipsei capacității de folosință a

pârâtei Primăria Municipiului Brașov, sens în care a anulat cererea de chemare

în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu secund pârâtă Prefectura Județului Brașov.

În motivarea sentinței, în esență,

s-a reținut că pârâta Primăria Municipiului Brașov, ca structură instituțional

administrativă nu se încadrează în nici una dintre categoriile de persoane

juridice prevăzute de art. 26 lit. a)-d), respectiv art. 26 lit. e) din

Decretul nr. 31/1954, respectiv că, nici prin dispozițiile Legii nr. 215/2001,

care reprezintă legea cadru în materia administrației publice locale, nu s-a

reglementat acordarea de personalitate juridică primăriei, sens în care, se

impune anularea cererii deduse judecății.

Apreciază prima instanță că, în

astfel de litigii, calitate procesuală pasivă are „primarul, în nume propriu și

nu primăria”.

Referitor la cererea reclamantului

formulată în contradictoriu cu pârâta Prefectura Județului Brașov, tribunalul

reține că reclamantul nu dovedit existența unei înțelegeri în sensul acordării

de despăgubiri pentru terenul în litigiu, sens în care urmează a fi respinsă ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În esență, apelantul susține că

Primăria Municipiului Brașov, date fiind dispozițiile Legii nr. 10/2001, avea

calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, de altminteri, motivarea

sentinței atacate fiind contradictorie referitor la acest aspect.

Totodată,

apelantul arată că atâta timp cât Prefectura Municipiului Brașov a respins

dispoziția emisă inițial de Primăria Brașov, conținând oferta de acordare de

despăgubiri bănești, deci implicându-se în procedura de soluționare a

notificării pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, în mod greșit,

tribunalul i-a fost respins cererea față de această pârâtă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 59/Ap din 23

iunie 2003 Curtea de Apel Brașov, secția civilă,

a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat.

În motivarea deciziei, în esență, se

procedează la o prezentare teoretică a distincției calitate/capacitate

procesuală în cazul persoanelor juridice de drept public, ca argument al

corectei rețineri, de către prima instanță, în speța dedusă judecății, a

excepției lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului

Brașov.

Referitor la criticile apelantului

privind soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâta

Prefectura Județului Brașov se reține că, atâta timp cât reclamantul a purtat

cu această instituție doar corespondență, în mod just, prima instanță i-a

respins cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul B.A.G.M. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs reclamantul arată că instanța de apel nu a

răspuns criticilor sale ci doar s-a limitat la a relua argumentele reținute de

prima instanță.

În esență, recurentul susține că în

mod greșit instanțele, în aplicarea legii, au reținut că Primăria Municipiului

Brașov nu ar avea capacitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.

Se mai arată că instanțele aveau

obligația să analizeze pretențiile sale formulate împotriva Prefecturii

Județului Brașov, pârâtă care a fost investită de primărie pentru a dispune

asupra notificării sale, cu mențiunea că, inițial, în soluționarea notificării

sale, Primăria Brașov i-a făcut o ofertă de despăgubiri prin dispoziția nr.

12.044 din 26 aprilie 2001, ofertă pe care, în mod eronat și prin eludarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în loc să o analizeze, Prefectura Brașov a

respins-o, dispunând restituirea notificării sale primăriei, aspect care a

condus la pronunțarea deciziei a cărei anulare o solicită.

Analizând recursul instanța constată că este fondat pentru

următoarele considerente:

În drept, sunt persoane juridice de

drept public comunele, orașele, municipiile, județele (art. 19 din Legea nr.

215/2001), adică unitățile administrativ teritoriale.

Aceste persoane juridice pot sta în

justiție prin reprezentanții lor legali, anume primarii ori prefecții, art. 67 alin.

(1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct.2 C. proc. civ.

Este

real că legiuitorul, cu ocazia adoptării diverselor acte normative, nu a fost

consecvent în folosirea acelorași termeni pentru desemnarea persoanelor

juridice de drept public ori cu privire la reprezentanții legali ai acestora,

însă, instanțelor judecătorești, în baza rolului activ, le revine obligația de

a califica și reține „denumirea” acestor persoane juridice pe care o apreciază

a fi cea mai indicată în raport de litigiul dedus judecății și de actele

normative apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecății.

Este și cazul Legii nr. 10/2001, în

care, de exemplu, în cuprinsul art. 20, prin care se reglementează modalitățile

în care persoanele juridice sunt obligate la restituire, la alin. (3) se

menționează „în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor,

respectiv a primarului general al municipiului București (adică a

reprezentanților lor legali).

Or, prin dispoziția legală

menționată, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de „primărie” pentru

a desemna „persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului”,

comuna, orașul sau municipiul, și nu o așa-zisă „structura funcțională”.

Această interpretare se impune

întrucât persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii, are

personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu în

care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De altminteri, din cuprinsul

întregului act normativ, rezultă cu evidență, că, în această procedură, primarul

reprezintă unitatea administrativ-teritorială.

În exercitare atribuțiilor ce îi

revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept

public, primarul exercită și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr.

215/2001, în sensul că emite o „dispoziție motivată”, intenția legiuitorului

fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se

soluționează notificările, în nici un caz de a stabili o „obligație, în nume

propriu”.

Ca atare, concluzia instanțelor de

fond, în sensul că, în litigiile fundamentate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, „primăria” nu ar avea capacitate de folosință, respectiv, că ar trebui

chemat în judecată în calitate de pârât, „primarul, în nume propriu”, este

greșită.

Referitor la capătul de cerere

privind pârâtul Județul Brașov este de observat că instanțele nu au fost

preocupate pentru a stabili care este obiectul acestei cereri.

Obligația instanțelor de a se pronunța

asupra obiectului cererii deduse judecății dă eficiență și constituie garanția

aplicării principiului contradictorialității.

Dacă formulările reclamantului sunt

neclare și confuze fiind de natură să nu permită determinarea clară a

obiectului și temeiului juridic al cererii deduse judecății, instanța are

îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, respectând regula dezbaterilor

contradictorii, pentru a stabili obiectul cererii și temeiul juridic al

acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar.

Astfel, prin petitul cererii de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor să respecte

acordul intervenit între acestea și subsemnatul asupra modalității prevăzută de

Legea nr. 10/2001 de reparare prin echivalent.

Ulterior însă, aspect reținut și de

prima instanță, prin „notele de ședință”, înțelegând prin aceasta notele depuse

la 14 martie 2003, reclamantul și-ar fi precizat obiectul cererii, inclusiv în

raport de pârâtul Județul Brașov, în sensul obligării acestui pârât la plata de

despăgubiri bănești, aspect care însă nu a fost pus în dezbaterea părților și

clarificat la termenul de judecată din 21 martie 2003 când au avut loc

dezbaterile.

Așa fiind, cererea reclamantului

referitoare la acest pârât a fost soluționată de către instanțele de judecată

formal, fără a lămuri care este obiectul acesteia, fapt ce echivalează cu un

refuz de a judeca pe fond pretenția.

În consecință, cum în cauza dedusă

judecății în mod greșit instanțele au reținut că ar fi incidentă excepția lipsei

capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Brașov și cum acestea

au omis să stabilească obiectul cererii de chemare în judecată în raport de

pârâtul Județul Brașov, aspecte care au condus la o necercetare a fondului

pricinii, Înalta Curte, în baza art. 314 C. proc. civ., constată că se impune

admiterea recursului și casarea tuturor hotărârilor cu trimiterea cauzei pentru

o nouă judecată la prima instanță.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul B.A.G.M.

împotriva deciziei nr. 59/Ap din 23 iunie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția

civilă.

Casează decizia precum și sentința

civilă nr. 126/S din 21 martie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, și

trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2005.