ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea introdusă sub nr. 17485/2002

la Tribunalul București, reclamanta A.P.A.P.S. a chemat în judecată pe pârâtul B.D.,

solicitând obligarea acestuia la executarea obligației contractuale asumată

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17 aprilie 2002, în sensul

plății datoriilor asumate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

precizat că, pârâtul în calitate de cumpărător a 2,2796 % din capitalul social

al SC P. SA, nu și-a respectat obligația asumată, constând în plata datoriilor

acestei societăți.

În dovedirea acțiunii, părțile au

depus înscrisuri.

Analizând cererea de chemare în

judecată prin prisma îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1979 din 10 februarie

2001, a respins-o ca prematur introdusă.

În acest context s-a reținut, că

acțiunea având un obiect evaluabil în bani, reclamanta avea obligația de a

încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu pârâtul, așa cum

impune această normă legală.

Împotriva sentinței, a declarat apel

în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Apelanta a invocat caracterizarea

greșită a cererii de chemare în judecată, făcută de instanța de fond, deoarece

în raport de obligația asumată și încălcată de pârât, cererea are ca obiect o

obligație de a face.

În aceste condiții, în mod

neîntemeiat instanța a reținut că, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.

720

1

C. proc. civ. cererea a fost prematur introdusă.

Analizând legalitatea sentinței, în

raport de critica formulată, instanța de apel, prin decizia nr. 234 din 24

martie 2005 a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța a reținut, că intimatul pârât prin contractul încheiat s-a obligat la

plata datoriilor SC P. SA, ca urmare a cumpărării acțiunilor, obligația asumată

fiind o obligație de „a da” și nu de „a face”.

Instanța de fond în raport de

prevederile art. 84 C. proc. civ., a calificat corect cererea de chemare în

judecată.

În raport de contractul încheiat

obligația asumată este o obligație de plată a unei sume de bani, instanța a

reținut în mod corespunzător că reclamanta nu a respectat cerințele prevăzute

de art. 720

1

C. proc. civ.

Împotriva deciziei, a declarat

recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 304 punct 9 C. proc. civ.

în raport de care a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În esență recurenta invocă

încălcarea de către instanță, a prevederilor art. 969 și 977 C. civ. cât și a

prevederilor art. 720

1

C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța a

caracterizat greșit obiectul cererii de chemare în judecată, reținând că acesta

este evaluabil în bani, deoarece a stabilit greșit natura contractului încheiat

de părți.

Astfel se apreciază că instanța

trebuia să aprecieze și să rețină că suma pe care trebuie să o plătească

pârâtul, își are izvorul în contractul încheiat în baza Legii nr. 31/1990, care

este un contract de vânzare cumpărare de acțiuni, ce trebuie interpretat în

acest sens, după regulile desprinde din dispozițiile art. 977 C. civ.

Se susține de către recurentă că în

baza acestui contract, instanțele trebuiau să constate, că obligația pârâtului

asumată prin contract este aceea de a asigura plata datoriilor societății, deci

obligația este de „a face” nu de „a da”.

În această situație nereținând

corect natura obligației contractuale a pârâtului intimat, instanțele au

stabilit greșit cadrul procesual de soluționare a cauzei, reținând astfel

greșit, că în cauză nu s-au îndeplinit cerințele prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se

impune a se reține, că deși punctual reclamanta a invocat numai motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din motivarea formulată rezultă că

acesta a dezvoltat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fapt

pentru care instanța urmează a se pronunța și cu privire la această critică.

Ambele critici sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

Într-adevăr în raport de principiul

disponibilității, reclamantul este cel care determină obiectul cererii de

chemare în judecată, urmând ca litigiul să fie soluționat în acest cadru de

către instanță cu respectarea art. 130 C. proc. civ.

Instanței îi revine însă obligația

de a califica corect temeiul legal al cererii, în raport de art. 84 C. proc.

civ., chiar dacă în cuprinsul acesteia sau în cursul dezbaterilor reclamantul a

calificat greșit acțiunea.

Din lucrările cauzei, rezultă că

instanța de apel, a confirmat o rezolvare judicioasă dată de instanța de fond,

naturii juridice a acțiunii, stabilind că aceasta este o acțiune în pretenții

și nu una având ca obiect o obligație „de a face”.

Această concluzie s-a impus în

raport de motivele de fapt invocate în susținerea cererii.

Corect a apreciat în apel, că

instanța de fond a dat interpretare corespunzătoare contractului încheiat de

părți, care s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 977 și art. 969 C.

civ.

Reținând că obligația pârâtului

intimat este o obligație de plată a unor datorii, instanțele au ținut cont de

principiul prevăzut de art. 969 C. civ.

Procedându-se în acest mod,

instanțele nu au trecut peste termenii stabiliți de părți în contractul de

vânzare cumpărare încheiat interpretând just actul de voință al părților și

obligațiile asumate.

Așa fiind, nu se poate reține

motivul de recurs invocat în raport de care se critică decizia, pe

considerentul că instanța de apel a menținut interpretarea greșită dată de

instanța de fond actului juridic dedus judecății, contractul de

vânzare-cumpărare, situație în care a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia stabilind că, obiectul cererii de chemare în

judecată este evaluabil în bani. Nu se poate reține nici critica formulată în

sensul că instanțele au apreciat necorespunzător că reclamanta trebuia ca

anterior sesizării instanței să realizeze procedura de conciliere prealabilă

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

Cum, decizia nu poate fi afectată de

criticile formulate, prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de

faptul că, din dezvoltarea acestor motive nu rezultă nici-un motiv de ordine

publică, care să fi fost pus în discuția părților, pentru cele ce preced, în

baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 234 din 24

martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 2 martie 2006.