ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: la 25 iunie

2003 reclamanții L.M., P.E., I.S.A. și S.M. au chemat în judecată pe pârâtul

Consiliul local al orașului Mizil solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, acesta să fie obligat a le lăsa în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în Mizil, compus din teren în suprafață de 600 mp și

construcție.

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat în esență că imobilul revendicat,

închiriat abuziv din 1 august 1949 până la 1 august 1950 secției de pompieri

Mizil a fost expropriat prin Decretul nr. 69 din 25 mai 1951 emis de Prezidiul

Marii Adunări Naționale a RPR făcând trup comun cu porțiunea ce i s-a restituit

de către B.A. Mizil în baza deciziei civile nr. 4212 din 14 decembrie 1999

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În

drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 și urm. C.

civ.

Investită cu soluționarea cauzei,

Judecătoria Mizil prin sentința civilă nr. 881 din 22 octombrie 2003 a admis

acțiunea reclamanților împotriva pârâtului, pe care l-a obligat să lase acestora

în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul compus din teren în

suprafață de 476 mp situat în Mizil, județul Prahova, identificat prin raportul

de expertiză tehnică și planul de situație anexă la raport, întocmite de expert

B.L. și construcția aflată pe acest teren.

A mai fost obligat pârâtul să plătească

reclamanților cheltuieli de judecată (onorariu expertiză) în sumă de 1.000.000

lei.

Apelul pârâtului a fost admis de Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 463 din 23 februarie 2004.

În consecință, sentința civilă nr. 881

din 22 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Mizil a fost schimbată în tot

și pe fond a fost respinsă ca inadmisibilă, acțiunea civilă în revendicare

formulată de reclamanți împotriva pârâtului Consiliul local al orașului Mizil.

A reținut instanța de apel, că litigiul

are ca obiect un imobil vizat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22

decembrie 1989, act normativ special, care pe lângă normele de drept material

referitoare la modalitățile de restituire a proprietăților imobiliare în natură

sau prin echivalent, a instituit și o procedură specială de transpunere în fapt

a acestor dispoziții, pe care reclamanții nu au urmat-o, întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ. Acțiunea în revendicare a reclamanților fiind

promovată, după intrarea în vigoare a menționatei legi, a conchis instanța de

apel, este inadmisibilă.

Reclamanții au declarat recurs invocând

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.în susținerea cărora

au arătat, că prin soluția pronunțată se restricționează liberul acces la

justiție, că împotriva ocupării abuzive de către posesorul neproprietar

Consiliul local Mizil, proprietarii neposesori (reclamanții) au la îndemână

acțiunea în revendicare pe dreptul comun și că ar fi incidente prevederile

Legii nr. 10/2001 doar în raport de Secția de pompieri Mizil aparținând de

Ministerul de Interne care a avut în administrare și folosință terenul în

suprafață de 476 mp și construcțiile.

Recursul este nefondat.

Așa după cum în mod corect a reținut

curtea de apel în decizia criticată, la data de 25 iunie 2003 a investirii

instanței de fond cu soluționarea acțiunii în revendicare, era în vigoare Legea

nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001

este alcătuită din două etape succesive dintre care prima este obligatorie, iar

a doua este facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judecătoresc

al actelor emise în temeiul acestei legi în cadrul procedurii speciale de

restituire în natură ori prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.

Prima etapă, procedura specială, are

caracter obligatoriu [art. 1, art. 21, alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și

art. 48], ceea ce înseamnă că, de la intrarea în vigoare a legii, cererile de

restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv cererile în revendicare a

imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor

juridice deținătoare [art. 20 alin. (1)], direct la instanțele judecătorești,

sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 138/2000] dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii

prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanții nu au făcut dovada

că au parcurs procedura specială prealabilă prevăzută de art. 20 și urm. din

lege, în mod corect curtea de apel a considerat că acțiunea în revendicare

formulată de reclamanți pe dreptul comun este inadmisibilă, Legea nr. 10/2001

fiind o lege specială, aplicarea acesteia este prioritară în raport cu dreptul

comun (art. 480 și art. 481 C. civ.) care este legea generală.

În raport de această situație, de vreme

ce, la data promovării acțiunii în revendicare (25 iunie 2003) era în vigoare

Legea nr. 10/2001, reclamanții nu au a alege între calea prevăzută de această

lege și calea dreptului comun.

Față de considerentele arătate, urmează a

se constata că nici una din criticile formulate nu este fondată, motiv pentru

care recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții P.E.,

I.S.A., S.M. și L.M. împotriva deciziei nr. 463 din 23 februarie 2004 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2005.