ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului
civil de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin
contestația înregistrată pe rolul
Tribunalului
Prahova, secția civilă, sub nr. 2480/2003,
contestatorii D.O.
D.
G.,
D.V.G.L.
A., în c
ontradictoriu
cu intimații I.T.M. Prahova și M.M.S.S.F. au solicitat instanței
ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună anularea
deciziei nr. 14 din 14 ianuarie 2003 emisă de intimată și
restituirea în
natură a
imobilului
situat in Ploiești, str. Anul 1948, județul Prahova, compus
din
construcție cu suprafața utila de 265,69 m.p.
si teren inclusiv cei
de sub
construcție
in suprafață totală de
5221 m.p.
Prin
cererea reconvențională formulată, pârâta a solicitat ca, în
cazul în care imobilul se va restitui contestatorilor, să se dispună
obligarea acestora la plata contravalorii reparațiilor capitale și de
întreținere care se ridică la valoarea
de
2.411.482.736 ROL
ce urmează a fi actualizată,
aceste lucrări fiind necesare și urgente pentru amenajarea
interiorului și exteriorului clădirii, necesitând investiții
majore din fondul de capital si de reparații și au fost efectuate cu
bună credință, cerere care, dacă s-ar respinge, ar
determina o îmbogățire fără just temei a contestatorilor.
Contestatorii
și-au precizat cererea la data de
10 noiembrie 2005
în
sensul că au solicitat restituirea în natură a imobilului din
Ploiești, str. Anul
1948
compus
din construcție
și
teren
în suprafață de
920
m
.p., diferența
dintre suprafața solicitată
inițial de 522
m
.p. și
suprafața de
920
m
.p. rezultând
din expertiza tehnică judiciară întocmită în dosarul nr.
4249/2003
al Tribunalului Prahova, expertiză care a
concluzionat că din suprafața totală de
2200
m
.p.
ce
a
aparținut
autorului lor,
1280
m
.p.
era ocupată de noua construcție în care funcționează
D.G.M.P.S. Prahova, iar pe suprafața de
920
m
.p.
este amplasată construcția veche a cărei restituire o
solicită M.M.S.S.F. ce a fost introdus in cauza la data de
28
decembrie 2005.
Prin
sentința civila nr. 1038 din 21
septembrie
2006
Tribunalul Prahova a respins
excepția
lipsei
calității procesuale pasive a M.M.S.S.F.,
a admis contestația precizată și s-a dispus restituirea în
natura către contestator a imobilului situat in Ploiești, str. Anul
1948 compus din teren în suprafața de 920 m.p., identificați
pe
schița
de plan a raportului de expertiza B.L. si construcția existentă pe acest
teren identificată pe schița de plan a raportului de expertiză
tehnică construcții întocmit de expert D.L. în care
funcționează în prezent I.T.M. Prahova.
Contestatorii
au fost obligați să mențină afectațiunea imobilului pe
o perioada de 3 ani, începând cu data rămânerii definitive a
sentinței și să plătească intimatului I.T.M. Prahova
contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate de aceasta la
imobilul în litigiu în sumă de 3.690.387.119 ROL, conform raportului de
expertiză construcții completare D.L., precum si la 3.000.000 lei
cheltuieli de judecata către I.T.M. Prahova.
Pentru
a hotărî astfel, s-a reținut că bunicul contestatorilor a
cumpărat imobilul in litigiu pe care l-a donat ulterior fiului său -
tatăl contestatorilor
,
în
anul 1945, însă, ulterior, imobilul a
trecut in proprietatea statului și
din
1965
în
acest
a
a
funcționat O.P.S. Ploiești.
Prin
decizia nr. 89/1998 imobilul a fost atribuit în folosința permanentă
Camerei de Muncă din cadrul
D.G.M.P.S.
Prahova,
iar ulterior, prin Ordinul 621/2000 emis de M.M.S.S.F. imobilul a trecut din
patrimoniul acestuia în patrimoniul
I
.T
.M.
Prahova.
Întrucât
imobilul a fost preluat in baza Decretului nr.
92
/1950
rezulta
că
a
fost preluat abuziv dar, pentru
că
se
încadrează în categoria celor prevăzute în anexa 2 lit. a)
din
Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a
imobilului implică obligația contestatorilor de a-i păstra
afectațiunea
până
la
3 ani.
Intimata
a efectuat
o
serie de
îmbunătățiri la imobil, motiv pentru
care se
impune obligarea
contestatorilor
la plata
către
intimat a contravalorii acestor lucrări.
Referitor
la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului M.M.S.S.
F.
a reținut că drepturile
contestatorilor trebuie valorificate și în raport
de
acesta, sens în care intimatul are calitate
procesuală pasivă.
Apelul
formulat
de
contestatori împotriva acestei sentințe a fost admis
de
către
Curtea
de
Apel Ploiești
prin decizia
nr.
18 din 16 ianuarie
2007, care a desființat hotărârea și a trimis
cauza
spre
rejudecare la Tribunalul Prahova
cu
motivarea
că prima instanța în mod greșit
a
soluționat cauza fără
a
intra
în
cercetarea
fondului, în
sensul
că, deși
nu
a
caracterizat cererea formulată de intimatul
inspectoratul Teritorial al Muncii ca fiind o cerere reconvențională,
totuși
în
dispozitivul
sentinței
instanța de fond s-a pronunțat
pe
cererea
aflată
la
dosar
fond,
fiind
incidente dispozițiile art. 297 alin. (1)
C.
proc. civ.
În
decizia de
desființare
se
arată că este necesar
să
se verifice dacă intimatul I.
T.M. este
îndreptățit
să i se acorde sau nu
despăgubiri
pentru
cheltuielile
necesare
și
utile,
având in vedere art.
53
din Legea nr. 10/2001,
astfel cum a fost
modificat si completat
prin
Legea
nr. 247/2005.
Decizia
din apel nu a fost recurată și c
auza
a fost
înregistrată
la
Tribunalul Prahova
sub nr. 2297
/105/2008.
Prin
sentința civilă nr. 2269 din 9 septembrie 2008, Tribunalul Prahova a
respins
excepția lipsei calității
procesuale
pasive
a pârâtului M.M.S.S.
F.
invocate de
acesta; a admis contestația
precizată,
a dispus restituirea
în
natură către contestatori a imobilului din
Ploiești, str. Anul 1948, județul
Prahova
compus din teren in suprafața de 920 m.p. identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert B.L.
și construcția existentă pe teren, identificată prin
raportul
de expertiză
D.L.
în care funcționează I.T.M. Prahova; a obligat contestatorii
să
mențină afectațiunea imobilului o perioada
de 3 ani; a admis cererea reconvențională formulată de I.T.M. Prahova;
a obligat contestatorii
să
plătească
intimatei 3.690.387.119 lei ROL conform expertizei constructor completare
efectuată de expert D.L., reprezentând cheltuieli necesare și utile
efectuate la imobil.
Tribunalul
a făcut aplicarea art. 1 si art. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată
prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost precizată, în temeiul
cărora a dispus restituirea în natură către contestatori a
terenului în suprafața de 920 m.p. și construcției aflată
pe acest teren ce a fost identificată pe schița de plan a raportului
de expertiză întocmit în cauză de expert D.L., imobil în care în
cauză funcționează I.T.M. Prahova.
De
asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001
modificată prin Legea nr. 247/2005 în conformitate cu care contestatorii
au fost obligați să mențină afectațiunea imobilului
timp de 3 ani.
S-a
apreciat că lucrările efectuate de intimatul I.T.M. se
încadrează în lucrări necesare și utile efectuate pentru
întreținerea imobilului, motiv pentru care tribunalul a admis cererea reconvențională
si a obligat contestatorii să plătească intimatului
contravaloarea acestora, astfel cum a fost evaluată prin expertiza
întocmită de expert D.L., în cuantum de 3.690.387.119 lei
ROL.
Împotriva acestei
decizii au declarat apel contestatorii
D.V.G.L.
A.,
D.O.
D.
G.,
prin mandatar
D.V.G.L.
A.
,
și
intimatul M.M.S.S.F.
Prin
decizia civilă nr. 22 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, a fost
respins, ca nefondat,
apelul
M.M.S.S.F., admis apelul contestatorilor
și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința
în sensul că s-a respins cererea reconvențională, ca
neîntemeiată și s-a înlăturat obligarea contestatorilor de la
plata sumei de 3690387119 ROL reprezentând cheltuieli necesare și utile
efectuate la imobil, fiind menținute restul dispozițiilor
sentinței.
În motivarea acestei
soluții, instanța de apel a reținut, privitor la
apelul
declarat de intimatul M.M.F.E.Ș., că acesta este nefondat întrucât
privește o dispoziție care a rămas definitivă și
irevocabilă prin decizia nr. 115 din 10 ianuarie 2008 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit
art. 282 alin. (l) C. proc. civ., obiect al apelului declarat de intimatul M.M.
îl putea constitui numai prima hotărâre a instanței de fond, prin
care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a
acestuia, respectiv sentința civilă nr. 1038 din 21 septembrie 2006
și nu sentința civilă nr. 2269 din 09 septembrie 2008
pronunțată de Tribunalul Prahova.
Cu
privire la apelul declarat de contestatori, s-a apreciat ca întemeiată
critica cu privire la admiterea cererii reconvenționale formulată de
intimatul I.T.M. Prahova și obligarea contestatorilor la plata către
intimat a sumei de 3.690.387.119 rol reprezentând contravaloarea cheltuielilor
necesare și utile efectuate la imobilul în litigiu, deoarece Legea nr. 10/2001
este o lege specială, care în art. 9 prevede că imobilele preluate în
mod abuziv indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în
natură în starea în care se află la data cererii de restituire
și libere de orice sarcini.
Semnificația
sintagmei „se restituie în natură în starea în care se află la data
cererii de restituire” trebuie stabilită și în concordanță
cu celelalte prevederi din lege care reglementează dreptul la
despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor și calitatea
persoanei care are acest drept.
Singura
prevedere legală în acest sens o reprezintă art. 48 din lege,
potrivit căreia „chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru
sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin
îmbunătățirile necesare și utile”.
În
lipsa unor prevederi legale care să reglementeze și dreptul
unității deținătoare la despăgubiri pentru sporul de
valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin
îmbunătățirile necesare și utile, instanța de fond a
făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 997 – art. 998
C. civ., pe care intimatul I.T.M. Prahova și-a întemeiat cererea
reconvențională, dispoziții de drept comun care nu au
incidență în prezenta cauză ce se soluționează în baza
legii speciale, Legea 10/2001.
Ca
urmare, în mod greșit a fost admisă cererea reconvențională
formulată de intimatul I.T.M. Prahova și obligați contestatorii
să plătească acestuia suma de 3.690.387.119 rol reprezentând
contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate la imobil.
Împotriva
menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal,
recurenții-pârâți M.M.F.P.S.I.M. – I.T.M. Prahova pentru motivul de
nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În
dezvoltarea acestuia, recurentul-pârât M.M.F.P.S. a arătat că
instanța de apel în soluționarea cauzei a pronunțat o
hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Instanța
de apel a aplicat greșit legea, deoarece, dispozițiile art. 48 din
actul normativ menționat, nu înlătură posibilitatea persoanei
juridice care a efectuat o serie de lucrări necesare și utile la
imobil, în scopul bunei desfășurări a activității (în
cazul I.T.M. Prahova suma ridicându-se la 3.690.387.119 ROL) de a solicita
și obține contravaloarea lucrărilor efectuate.
În
motivarea recursului său, recurenta-pârâtă I.M.I.T.M. Prahova a
arătat că
instanța
de apel a apreciat că instanța de fond a făcut o
greșită aplicare a art. 997 – art. 998 C. civ., pe care intimatul I.T.M.
și-a întemeiat cererea reconvențională, căci
dispozițiile de drept comun nu au incidență în prezenta
cauză, care se soluționează în temeiul legii speciale, Legea nr.
10/2001. Pronunțându-se astfel, instanța de apel a aplicat prin
analogie norme speciale la situații ce nu cad sub incidența lor.
Solicitarea
recurentei-pârâte privind obligarea contestatorilor-intimați la plata
contravalorii lucrărilor necesare si utile, stabilită prin expertiza
D.L., a avut la bază principiul îmbogățirii fără just
temei, conform dispozițiilor art. 997 C. civ., și nu s-a făcut
in baza dispozițiilor legii speciale, având in vedere că
recurenții nu au calitatea de chiriași. Tocmai pentru faptul că
legea specială (Legea nr. 10/2001) nu reglementează dreptul la
despăgubiri pentru sporul de valoare adus de către
deținătorii acestora, imobilelor cu altă destinație decât
cea de locuință, prin îmbunătățirile necesare si
utile, pretențiile au fost întemeiate pe dispozițiile dreptului
comun, respectiv art. 997Codul civil, acestei situații neputându-i fi
opuse dispozițiile art. 52 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „la
data intrării in vigoare a prezentei legi, se abrogă orice alte
dispoziții contrare”.
Per
a contrario, în situația în care în dispozițiile legii speciale s-ar
fi prevăzut expresis verbis că deținătorii imobilelor
revendicate nu beneficiază de despăgubiri reprezentând plata
cheltuielilor necesare si utile efectuate, numai atunci nu s-ar fi putut invoca
dispozițiile dreptului comun, în speță art. 997 C. civ.
Faptul
ca legea specială reglementează numai situația chiriașilor,
nu poate conduce la respingerea pretențiilor deținătorilor
pentru raționamentul că legea „nu reglementează și dreptul
unității deținătoare la despăgubiri pentru sporul de
valoare adus imobilelor cu destinația de locuința prin
îmbunătățirile necesare si utile”, întrucât s-ar ajunge la o
discriminare nejustificată a acestora față de chiriași.
Art.
48 din Legea nr. 10/2001 nu este o normă limitativă, în sensul
că ea nu interzice și altor categorii de deținători ai
imobilelor în litigiu, dreptul de a primi despăgubiri pentru sporul de
valoare adus.
O
interpretare dată Legii nr. 10/2001 prin care s-ar statua că sub
aspectul stabilirii drepturilor și obligațiilor tuturor categoriilor
de deținători, obligațiile care le incumbă sunt
aceleași cu ale chiriașilor, în timp ce drepturile la
despăgubiri pentru sporul de valoare sunt recunoscute numai celor din
urmă, ar duce la concluzia că norma este discriminatorie.
Mai
mult decât atât, în cazul neobligării contestatorilor intimați la
plata lucrărilor necesare și utile, s-ar produce mărirea
patrimoniului acestora și, în mod corelativ, s-ar cauza o micșorare a
patrimoniului I.T.M. Prahova.
Se
apreciază că prin interpretarea unilaterală, respectiv numai sub
incidența legii speciale, instanța de apel, contrar dispoziției art.
3 C. civ., nu a soluționat acest capăt de cerere, apreciind că
norma nu prevede.”
Față
de recursurile declarate, intimații au formulat întâmpinare solicitând
și motivând respingerea recursurilor.
Analizând recursurile
formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază
că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Legea nr. 10/2001
este o lege specială de reparație care se aplică tuturor
imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste
sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra
rechizițiilor.
Legea nu prevede
posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foștilor
proprietari pentru reparațiile aduse imobilului preluat în stare de
degradare și nici posibilitatea deținătorilor de imobile,
alții decât chiriașii imobilelor cu destinație de
locuință, de a solicita despăgubiri pentru
îmbunătățirile aduse acestora în perioada în care le-au
deținut.
Lipsa acestor
prevederi nu înseamnă că legiuitorul a omis să reglementeze
aceste aspecte, căci există reglementări în privința
restituirii îmbunătățirilor necesare și utile realizate de
către chiriașii imobilelor cu destinație de locuință,
în art. 48 al Legii nr. 10/2001, iar în art. 9 al aceleași legi se prevede
că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se
află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află
la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Din interpretarea per a contario a
acestor articole rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde
despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile
numai chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință, iar
nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație.
Justificarea acestei prevederi
legislative se regăsește în principiul echității, în sensul
că, de vreme ce legea nu îl îndreptățește pe fostul
proprietar la restituirea cheltuielilor efectuate cu reparațiile aduse imobilului
preluat în stare de degradare, nu este echitabil ca fostul proprietar să
fie obligat să plătească contravaloarea
îmbunătățirilor aduse imobilului restituit de către
deținătorii acestuia, într-o astfel de ipoteză putându-se
identifica existența unei discriminări.
În susținerea
acestei interpretări istorico-teleologice și logice, vine și
exprimarea din art. 9 al Legii nr. 10/2001, care este neechivocă asupra
intenției legiuitorului de a restitui în natură imobilele în starea în
care se află la data cererii de restituire, fără a se face nici
o distincție asupra stării acestora: de degradare sau cu o valoarea
îmbunătățită.
Prin urmare, din motive de
similitudine, nu exista nici o rațiune pentru care să se interpreteze
posibilitatea deținătorului imobilului de a obține
despăgubiri de la fostul proprietar pentru îmbunătățirile
aduse imobilului cu altă destinație decât cea de locuință,
nici în temeiul legii speciale și nici pe calea dreptului comun, respectiv
în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Pentru aceste
argumente, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de
apel este legală, fiind imposibilă aplicarea dreptului comun cu
privire la aspecte pe care legea specială nu le reglementează în mod
expres, dar care sunt deduse din interpretarea sistematică,
istorico-teleologică și logică a conținutului său,
astfel încât nu se poate aprecia că instanța a săvârșit o
denegare de dreptate.
În această
situație nu se aplică argumentul de analogie: ubi eadem est ratio,
eadem lex esse debet, utilizat pentru rezolvarea „lacunelor legii”, prin
aplicarea „prin analogie” a normelor de drept civil edictate pentru „cazuri
asemănătoare”.
Aceasta deoarece,
având în vedere motivele expuse anterior, nu se poate considera că
există o „lacună a legii” sau „cazuri asemănătoare” între
îmbogățirea fără justă cauză din dreptul comun
și îmbogățirea pe care ar suporta-o fostul proprietar prin
redobândirea în proprietate a imobilului naționalizat la care detentorul
imobilului a adus îmbunătățiri din bani publici.
În raport de domeniul
de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială, aplicabilă
imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că utilizarea banilor publici
pentru îmbunătățirile aduse imobilelor naționalizate, în
absența unor prevederi legale care să dispună și
despăgubirea foștilor proprietari pentru repararea imobilelor
restituite în stare de degradare, tot din bani publici, dovedește că
intenția legiuitorului este neechivocă, în sensul „compensării”
între cele două tipuri de despăgubire.
Prin urmare, Legea nr.
10/2001 nu permite aplicarea dispozițiilor de drept comun în materia
îmbogățiri fără justă cauză, în completarea sa,
căci s-ar ajunge la situații injuste față de foștii proprietari
și la imposibilitatea statului român de a plăti, în situația în
care ar fi obligat, tot în temeiul îmbogățirii fără
justă cauză, la restituirea sumelor necesare aducerii imobilelor în
starea existentă la data naționalizării.
Astfel fiind, Înalta
Curte apreciază că motivul de modificare invocat nu este incident în
cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge
recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de pârâții I.M.I.T.M. Prahova și M.M.F.P.S., împotriva
deciziei civile nr. 22 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în
contradictoriu cu intimații-reclamanți D.V.G.L.A. și D.O.D.G.,
ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2010.