ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4771/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul V.E. a chemat în judecată pe pârâtul G.S., formulând o acțiune în constatare și intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara înscris în C.F. nr. 96437 Timișoara nr. top 26234/C/11. În motivarea acțiunii se arată că proprietara tabulară M.R. datorând o sumă de bani pârâtului G.S. i-a înstrăinat acestuia imobilul prin actul intitulat „chitanță”. Pârâtul la rândul său, a înstrăinat același imobil reclamantului, prin act sub semnătură privată. Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 3707 din 29 aprilie 2004 a respins acțiunea reclamantului. Instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost transmis legal către pârâtul G.S., astfel că nici acesta nu a put transmite legal dreptul de proprietate către reclamant.

La data „primei vânzări” transmiterea dreptul de proprietate se putea face numai prin înscrierea în C.F. care au efect constitutiv de drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938). Apelul declarat de reclamant a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 2412 din 28 octombrie 2004. În plus față de cele reținute de instanța de fond, instanța de apel apreciază că conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi, iar reclamantul prin acțiune trebuia să cheme în judecată pe moștenitorii proprietarei tabulare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul. Se susține, în esență, proprietatea a fost transmisă succesiv de la M.R. la G.S.

și apoi la reclamant prin acte juridice legale, contracte de vânzare cumpărare; instanțele nu au avut rol activ, prin introducerea în cauză a moștenitorilor primei vânzări; primul contract putea fi interpretat ca și testament olograf; în cel îl privește este un dobânditor de bună credință prin actul sub semnătură privată încheiat cu pârâtul. Recursul se privește ca nefondat. Conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Recursul nu exprimă concret care sunt prevederile legal încălcate prin hotărârea recurată. Se referă doar la modul de interpretare al probelor administrate. Instanțele au stabilit o situație de fapt în concordanță cu probele administrate și au aplicat corect prevederile legale în materie.

Actele succesive de „vânzare” a imobilului în litigiu, primul intitulat „chitanță” care este și nedatat, nu a putut transmite dreptul de proprietate de la M.R. la pârât, nefiind intabulat în C.F. și nici al doilea intitulat „contract de vânzare cumpărare” nu a putut transmite proprietatea de la pârât la reclamant deoarece pârâtul nu era proprietar în sensul legii (Decretul-lege nr. 115/1938, coroborat cu Legea nr. 7/1996). Rolul activ al instanțelor, invocat de recurent, nu poate trece peste voința explicit exprimată de reclamant prin petitul acțiunii. Modificarea acțiunii era numai la îndemâna reclamantului. În apel, cum corect a reținut instanța, nu mai puteau fi formulate cereri noi [art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.]. Primul act intitulat „chitanță” nu poate fi apreciat ca testament olograf din conținutul sau nerezultând voința unei liberalități, din contră se vorbește de preț, astfel încât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 856 și urm. C. proc. civ. Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.E. împotriva deciziei nr. 2412 din 26 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 2 iunie 2005.