ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3903/2005

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2135 din 17 octombrie 2003, Judecătoria Câmpina a admis

acțiunea completată, formulată de reclamanta P.I. împotriva pârâților N.A. și

N.C. și a constatat stinsă prin neuz servitutea de trecere existentă pe terenul

reclamantei, pe o lățime de 2 m înspre răsărit și apus și o lungime de 22 m,

astfel cum a fost dispusă prin actul dotal înregistrat sub nr. 5575 din 25

noiembrie 1937.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul dotal din anul 1937,

mama reclamantei, P.M, a constituit ca dotă în favoarea acesteia, cu ocazia

căsătoriei, imobilul situat în Câmpina, compus din 585 mp teren și un corp de

casă, stipulându-se obligația viitorilor soți de a lăsa în partea de miazăzi un

drum de trecere, lat de 2 m înspre răsărit și apus și lung de 22 m, drum ce

pornește din calea G., fiindu-i necesar pentru accesul la proprietatea sa.

La

1 septembrie 1975, mama reclamantei a vândut construcțiile proprietatea sa lui

V.T. și V.A., terenul în suprafață de 1.100 mp. trecând în proprietatea

statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin contract s-a stipulat în

favoarea cumpărătorilor o servitute de trecere pe o lungime de 22 m și o lățime

de 2 m.

Ulterior,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 17 septembrie 1997, V.A. a

înstrăinat soților N.A. și V.I. suprafața de 1.100 mp teren și casa edificată

pe acesta, menționându-se că accesul se va face prin A.C.

Cu

ocazia încheierii acestui contract s-a întocmit și o schiță de plan în care se

arată că accesul se face din A.C., care cuprinde și o notă unde se precizează

că accesul la proprietate se poate face și prin A.C.

Instanța

a mai reținut că cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare prevede în mod

explicit că accesul se face prin A.C., iar servitutea inițial constituită nu a

fost folosită niciodată ca atare.

Apelul

declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 446 din 20 februarie

2004 a Curții de Apel Ploiești care a schimbat în tot sentința atacată, în

sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că servitutea se stinge prin neuz

în curs de 30 de ani, termen ce curge fie de la data la care s-a încetat

folosirea, în cazul servituților necontinue, fie de la data la care s-au făcut

acte contrare servituții, în cazul servituților continue.

Din

probele administrate în cauză nu rezultă că mama reclamantei sau primii

cumpărători ai imobilului ar fi folosit o altă servitute până în anul 1997, iar

faptul că în al doilea contract s-a prevăzut că accesul se va face prin A.C.,

nu duce la concluzia că servitutea prevăzută prin act autentic s-a stins.

Împotriva

acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs reclamanta

P.I..

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamanta arată că hotărârea

instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, fără a se analiza și

fără a se pronunța asupra întregului probatoriu administrat în cauză, hotărâtor

pentru soluționarea pricinii.

Se

arată, astfel, că nu au fost analizate declarațiile martorilor P.M. și N.T.

care au declarat că servitutea inițială nu a fost folosită niciodată. Chiar

pârâții arată că nu au folosit servitutea, iar mențiunea din schița de plan că

ieșirea la calea publică se poate face și prin A.C., nu înseamnă că sunt folosite

amândouă servituțile. Prevederea din contract în sensul că accesul la calea

publică se face prin A.C. nu poate fi interpretată decât în sensul că aceasta

este voința reală a părților și este o dovadă că cel puțin din anul 1997,

servitutea nu mai este folosită.

Recursul

nu este fondat.

Pentru

a se putea invoca dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este necesar ca

instanța să fi omis să se pronunțe asupra unui mijloc de apărare care, dacă ar

fi fost reținut de instanță, ar fi dus la pronunțarea unei alte soluții.

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate stingerea

prin neuz a servituții de trecere, constituită prin actul dotal înregistrat sub

nr. 5575 din 25 noiembrie 1937 la Judecătoria Mixtă din Câmpina.

Conform

art. 639-640 C. civ., servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 de ani,

termenul începând să curgă de la data la care a încetat a fi folosită, în cazul

servituților necontinue, ori din ziua din care s-a făcut un act contrar, în

cazul servituții continue.

Prin

urmare, față de obiectul cererii de chemare în judecată și față de dispozițiile

legale în vigoare, instanțele aveau a examina dacă servitutea constituită

inițial a mai fost folosită, iar dacă nu a mai fost folosită, data de la care a

început neuzul.

Instanța

de apel nu a analizat fiecare mijloc de apărare în parte, dar a pronunțat

soluția, așa cum se menționează în motivare, în urma examinării criticilor și

susținerilor părților, în raport de probele administrate.

Din

interpretarea coroborată a tuturor probelor, a ajuns la concluzia că servitutea

nu s-a stins prin neuz.

Reclamanta

susține că probele menționate erau de natură a determina o altă soluție și a

crea convingerea instanței că servitutea inițială s-a stins prin neuz.

Înalta

Curte constată că probele la care reclamanta face referire au fost avute în

vedere de instanța de apel. Chiar dacă instanța ar fi omis să le analizeze, ele

nu erau de natură a modifica soluția pronunțată deoarece nu dovedesc că vechea

trecere nu a fost folosită de mai mult de 30 de ani, în așa fel încât celelalte

probe să fie înlăturate.

Ca

o consecință, analizând toate probele administrate în cauză instanța de apel a

făcut și o corectă aplicare a dispozițiilor art. 639 și art. 640 C. civ.,

privitoare la stingerea servituții prin neuz.

Pentru

cele mai sus arătate, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de

reclamantă și, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

îl va respinge ca atare.

Față

și de dispozițiile art. 274 din cod, constatând că intimații au făcut dovada

cheltuielilor de judecată solicitate,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva

deciziei nr. 446 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de

judecată către intimații-pârâți, în cuantum de 6 milioane lei, reprezentând

onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2005.