ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3903/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2135 din 17 octombrie 2003, Judecătoria Câmpina a admis acțiunea completată, formulată de reclamanta P.I. împotriva pârâților N.A. și N.C. și a constatat stinsă prin neuz servitutea de trecere existentă pe terenul reclamantei, pe o lățime de 2 m înspre răsărit și apus și o lungime de 22 m, astfel cum a fost dispusă prin actul dotal înregistrat sub nr. 5575 din 25 noiembrie 1937. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul dotal din anul 1937, mama reclamantei, P.M, a constituit ca dotă în favoarea acesteia, cu ocazia căsătoriei, imobilul situat în Câmpina, compus din 585 mp teren și un corp de casă, stipulându-se obligația viitorilor soți de a lăsa în partea de miazăzi un drum de trecere, lat de 2 m înspre răsărit și apus și lung de 22 m, drum ce pornește din calea G., fiindu-i necesar pentru accesul la proprietatea sa.

La 1 septembrie 1975, mama reclamantei a vândut construcțiile proprietatea sa lui V.T. și V.A., terenul în suprafață de 1.100 mp. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin contract s-a stipulat în favoarea cumpărătorilor o servitute de trecere pe o lungime de 22 m și o lățime de 2 m. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 17 septembrie 1997, V.A. a înstrăinat soților N.A. și V.I. suprafața de 1.100 mp teren și casa edificată pe acesta, menționându-se că accesul se va face prin A.C. Cu ocazia încheierii acestui contract s-a întocmit și o schiță de plan în care se arată că accesul se face din A.C., care cuprinde și o notă unde se precizează că accesul la proprietate se poate face și prin A.C.

Instanța a mai reținut că cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare prevede în mod explicit că accesul se face prin A.C., iar servitutea inițial constituită nu a fost folosită niciodată ca atare. Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 446 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești care a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 de ani, termen ce curge fie de la data la care s-a încetat folosirea, în cazul servituților necontinue, fie de la data la care s-au făcut acte contrare servituții, în cazul servituților continue.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că mama reclamantei sau primii cumpărători ai imobilului ar fi folosit o altă servitute până în anul 1997, iar faptul că în al doilea contract s-a prevăzut că accesul se va face prin A.C., nu duce la concluzia că servitutea prevăzută prin act autentic s-a stins. Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs reclamanta P.I.. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamanta arată că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, fără a se analiza și fără a se pronunța asupra întregului probatoriu administrat în cauză, hotărâtor pentru soluționarea pricinii. Se arată, astfel, că nu au fost analizate declarațiile martorilor P.M.

și N.T. care au declarat că servitutea inițială nu a fost folosită niciodată. Chiar pârâții arată că nu au folosit servitutea, iar mențiunea din schița de plan că ieșirea la calea publică se poate face și prin A.C., nu înseamnă că sunt folosite amândouă servituțile. Prevederea din contract în sensul că accesul la calea publică se face prin A.C. nu poate fi interpretată decât în sensul că aceasta este voința reală a părților și este o dovadă că cel puțin din anul 1997, servitutea nu mai este folosită. Recursul nu este fondat. Pentru a se putea invoca dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este necesar ca instanța să fi omis să se pronunțe asupra unui mijloc de apărare care, dacă ar fi fost reținut de instanță, ar fi dus la pronunțarea unei alte soluții.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate stingerea prin neuz a servituții de trecere, constituită prin actul dotal înregistrat sub nr. 5575 din 25 noiembrie 1937 la Judecătoria Mixtă din Câmpina. Conform art. 639-640 C. civ., servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 de ani, termenul începând să curgă de la data la care a încetat a fi folosită, în cazul servituților necontinue, ori din ziua din care s-a făcut un act contrar, în cazul servituții continue. Prin urmare, față de obiectul cererii de chemare în judecată și față de dispozițiile legale în vigoare, instanțele aveau a examina dacă servitutea constituită inițial a mai fost folosită, iar dacă nu a mai fost folosită, data de la care a început neuzul.

Instanța de apel nu a analizat fiecare mijloc de apărare în parte, dar a pronunțat soluția, așa cum se menționează în motivare, în urma examinării criticilor și susținerilor părților, în raport de probele administrate. Din interpretarea coroborată a tuturor probelor, a ajuns la concluzia că servitutea nu s-a stins prin neuz. Reclamanta susține că probele menționate erau de natură a determina o altă soluție și a crea convingerea instanței că servitutea inițială s-a stins prin neuz. Înalta Curte constată că probele la care reclamanta face referire au fost avute în vedere de instanța de apel. Chiar dacă instanța ar fi omis să le analizeze, ele nu erau de natură a modifica soluția pronunțată deoarece nu dovedesc că vechea trecere nu a fost folosită de mai mult de 30 de ani, în așa fel încât celelalte probe să fie înlăturate.

Ca o consecință, analizând toate probele administrate în cauză instanța de apel a făcut și o corectă aplicare a dispozițiilor art. 639 și art. 640 C. civ., privitoare la stingerea servituții prin neuz. Pentru cele mai sus arătate, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de reclamantă și, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare. Față și de dispozițiile art. 274 din cod, constatând că intimații au făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 446 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți, în cuantum de 6 milioane lei, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2005.