ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 844/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11916

din 3 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC R.R. SRL

București în contradictoriu cu pârâta SC S.C.S.V. SRL București ca nefondată.

Reclamanta a formulat apel și prin

decizia comercială nr. 539 din 7 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a

admis acțiunea și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de

642.123.241 lei, reprezentând dobânda legală calculată potrivit raportului de

expertiză și la 52.261.061 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, a

respins excepțiile de prematuritate și de necompetență materială invocate, iar

pe fond a reținut că soluția instanței este dată cu respectarea legii, dobânda

legală fiind calculată la termenul scadent fixat prin facturile necontestate,

partea având, potrivit principiului disponibilității dreptul să pretindă

penalități de întârziere prevăzute în contract sau numai dobânda comercială

care este prevăzută de lege și curge de drept în obligațiile comerciale care

privesc plata unor sume de bani.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

pârâta a formulat recurs invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.

343

4

pct. 2 lit. a) C. proc. civ. excluzând aplicarea clauzei

compromisorii pe motiv că nu a fost invocată în termen, deoarece față de

caracterul devolutiv al apelului ea putea fi formulată și instanța de apel era

obligată să analizeze dacă este sau nu incidentă în cauză și dacă s-au

respectat normele privitoare la competența materială.

Pe fond, s-a încălcat contractul

părților, potrivit căruia prin clauza prevăzută în art. 10, s-a prevăzut plata

de penalități de întârziere și nu dobânzi, încât, nici partea nici instanța nu

puteau modifica convenția, în aceste limite trebuind să se manifeste și

principiul disponibilității.

Recursul este nefondat.

Așa cum precizează art. 298 C. proc.

civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și

în instanța de apel, în măsură în care nu sunt potrivnice. Rezultă că, dat

fiind caracterul devolutiv al apelului, în principiu, în apel pot apărea

aceleași incidente ca și în fața primei instanțe și în principiu, ele vor fi

rezolvate după aceleași reguli aplicabile la instanța de fond, precum sunt cele

reglementate prin art. 136 C. proc. civ., potrivit cărora excepțiile de

procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai

putea fi invocate, cu excepția celor de ordine publică.

Ori, chiar dacă potrivit

prevederilor art. 343 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în cazul în care părțile

au încheiat o convenție arbitrală pe care una din părți o invocă în instanță,

aceasta este obligată să își verifice competența, ea va reține totuși spre

soluționare procesul, dacă pârâtul și-a formulat apărările pe fond, deoarece

clauza compromisorie exprimă voința părților de a supune arbitrajului

eventualele litigii, iar formularea de apărări pe fond prezumă că partea în

favoarea căreia a fost stabilită a renunțat la aplicarea acesteia.

Nefiind deci, o excepție de ordine

publică, necompetența materială trebuie invocată la judecarea în fond, în

condițiile art. 136 C. proc. civ. și nu în faza căilor de atac, astfel că, în

mod legal, instanța de apel a respins excepția ridicată direct în fața acestei

instanțe.

Pe fond, rezultă că obiectul

acțiunii l-a constituit obligarea la plata dobânzilor legale, care își au

izvorul în art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, acestea fiind și temeiurile în

baza cărora au fost acordate și nu contractul părților care nu a fost, deci,

nicicum, încălcat, după cum nici legea, care nu interzice cumulul penalităților

de întârziere cu dobânda comercială, cea dintâi urmărind sancționarea plății cu

întârziere a facturilor, iar cea din urmă rentabilitatea capitalului, partea

stabilind cadrul investirii instanței, limite în care s-a și pronunțat.

Așa fiind, criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, soluția instanței

de apel fiind legală încât, aplicând art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC S.C.S.V. SRL București, împotriva încheierii din 1

februarie 2005 și a deciziei nr. 539 din 7 iunie 2005 ale Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, pronunțată în dosar nr. 2149/2003

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 28 februarie 2006.