ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 844/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11916 din 3 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC R.R. SRL București în contradictoriu cu pârâta SC S.C.S.V. SRL București ca nefondată. Reclamanta a formulat apel și prin decizia comercială nr. 539 din 7 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 642.123.241 lei, reprezentând dobânda legală calculată potrivit raportului de expertiză și la 52.261.061 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, a respins excepțiile de prematuritate și de necompetență materială invocate, iar pe fond a reținut că soluția instanței este dată cu respectarea legii, dobânda legală fiind calculată la termenul scadent fixat prin facturile necontestate, partea având, potrivit principiului disponibilității dreptul să pretindă penalități de întârziere prevăzute în contract sau numai dobânda comercială care este prevăzută de lege și curge de drept în obligațiile comerciale care privesc plata unor sume de bani. Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta a formulat recurs invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 343 4 pct. 2 lit. a) C. proc.

civ. excluzând aplicarea clauzei compromisorii pe motiv că nu a fost invocată în termen, deoarece față de caracterul devolutiv al apelului ea putea fi formulată și instanța de apel era obligată să analizeze dacă este sau nu incidentă în cauză și dacă s-au respectat normele privitoare la competența materială. Pe fond, s-a încălcat contractul părților, potrivit căruia prin clauza prevăzută în art. 10, s-a prevăzut plata de penalități de întârziere și nu dobânzi, încât, nici partea nici instanța nu puteau modifica convenția, în aceste limite trebuind să se manifeste și principiul disponibilității. Recursul este nefondat. Așa cum precizează art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsură în care nu sunt potrivnice.

Rezultă că, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, în principiu, în apel pot apărea aceleași incidente ca și în fața primei instanțe și în principiu, ele vor fi rezolvate după aceleași reguli aplicabile la instanța de fond, precum sunt cele reglementate prin art. 136 C. proc. civ., potrivit cărora excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate, cu excepția celor de ordine publică. Ori, chiar dacă potrivit prevederilor art. 343 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., în cazul în care părțile au încheiat o convenție arbitrală pe care una din părți o invocă în instanță, aceasta este obligată să își verifice competența, ea va reține totuși spre soluționare procesul, dacă pârâtul și-a formulat apărările pe fond, deoarece clauza compromisorie exprimă voința părților de a supune arbitrajului eventualele litigii, iar formularea de apărări pe fond prezumă că partea în favoarea căreia a fost stabilită a renunțat la aplicarea acesteia. Nefiind deci, o excepție de ordine publică, necompetența materială trebuie invocată la judecarea în fond, în condițiile art. 136 C. proc. civ. și nu în faza căilor de atac, astfel că, în mod legal, instanța de apel a respins excepția ridicată direct în fața acestei instanțe.

Pe fond, rezultă că obiectul acțiunii l-a constituit obligarea la plata dobânzilor legale, care își au izvorul în art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, acestea fiind și temeiurile în baza cărora au fost acordate și nu contractul părților care nu a fost, deci, nicicum, încălcat, după cum nici legea, care nu interzice cumulul penalităților de întârziere cu dobânda comercială, cea dintâi urmărind sancționarea plății cu întârziere a facturilor, iar cea din urmă rentabilitatea capitalului, partea stabilind cadrul investirii instanței, limite în care s-a și pronunțat. Așa fiind, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, soluția instanței de apel fiind legală încât, aplicând art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.C.S.V. SRL București, împotriva încheierii din 1 februarie 2005 și a deciziei nr. 539 din 7 iunie 2005 ale Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pronunțată în dosar nr. 2149/2003 I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.