ÎCCJ, Decizia nr. 331/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 10343 din 26 octombrie 1994, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta M.F., în contradictoriu cu pârâții SC H.N. SA București și Consiliul Local al sectorului 1 București, a constatat că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, format din teren și construcție și a obligat pârâta să lase acesteia, imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 20999 din 6 decembrie 1999, a admis cererea de revizuire formulată de Primăria municipiului București, a desființat hotărârea primei instanțe și, pe fond, a respins cererea reclamantei M.F.

Prin decizia nr. 437 din 21 februarie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamanta M.F. și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins cererea de revizuire, ca nefondată, precum și cererea de intervenție formulată de O.M., în interesul revizuentei, ca inadmisibilă. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1957 din 25 iunie 2001, a constatat nul, recursul declarat de intervenient împotriva deciziei pronunțate în apel. Prin aceeași decizie, a fost admis recursul declarat de revizuentă și a fost modificată decizia tribunalului, în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4462 din 4 noiembrie 2003, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1957 din 25 iunie 2001, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul că a respins recursul declarat de revizuenta Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 437 din 21 februarie 2001, a Tribunalului București, secția a V-a. Prin decizia nr. 5186 din 14 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca tardivă, cererea formulată de O.M. și M.S., privind revizuirea deciziei date în soluționarea recursului în anulare.

Împotriva acestei din urmă decizii, revizuenții O.M. și M.S. au declarat recurs, pe care nu l-au motivat în scris. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, formulată de pârâții O.M.

și M.S., privind o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs în anulare. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege. De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenții O.M. și M.S., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenții O.M. și M.S. , împotriva deciziei nr. 5186 din 14 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1038/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.