ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8171/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiune, Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 2 București a solicitat în contradictoriu cu G.A., G.V.,

G.D.R. și Consiliul Local al Municipiului București, revizuirea sentinței

civile nr. 4282 din 20 aprilie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București.

În motivare, revizuentul a arătat

că, prin hotărârea mai sus menționată, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a

admis, în mod greșit, acțiunea în revendicare formulată de G.V., G.A. și G.D.R.

și a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie întreg imobilul situat în București, deoarece

la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, era format din subsol,

parter și un etaj, etajul al doilea fiind construit ulterior de către stat, în

baza autorizației de construire nr. 125 din 2 aprilie 1957.

S-a arătat, că în acest litigiu,

reclamanții cu rea-credință, iar pârâtul din culpă, nu au depus planul

cadastral privind imobilul revendicat și autorizația de construire nr. 125 din

2 aprilie 1957.

Prin întâmpinare, intimații au

invocat excepția tardivității cererii de revizuire, susținând că înscrisurile

depuse nu reprezintă acte noi, în sensul dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., fiind proprietarii întregului imobil, inclusiv ai etajului 2,

în baza prevederilor art. 494 C. civ., ca urmare a accesiunii imobiliare.

La data de 10 octombrie 2002, M.T. și

A.L. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, invocând că

proprietarii au tăinuit faptul că un etaj era construit de stat și pe care îl

ocupă în calitate de chiriași.

Prin încheierea din 10 octombrie

2002, instanța a respins cererea de intervenție ca lipsită de interes, reținând

că, intervenienții nu au nici un drept asupra imobilului în litigiu, iar

sentința a cărei revizuire se cere nu asigură acestora nici un folos practic.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 9373 din 14 noiembrie 2002, a respins excepția

tardivității și cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reținând, pe de o parte,

că atât reclamanții cât și Consiliul Local al Municipiului București, puteau să

depună la dosar înscrisurile invocate de revizuent, iar pe de altă parte,

aceste înscrisuri nu ar fi fost determinante, întrucât potrivit dispozițiilor

art. 494 C. civ., proprietarul terenului este și proprietarul construcției

edificată de un terț, ca urmare a accesiunii imobiliare.

Soluția instanței de fond a rămas

definitivă prin decizia nr. 579/A din 27 martie 2003 a Tribunalului București, secția

a III–a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1075 din 24 iunie 2003 a Curții

de Apel București, secția a III–a civilă.

Considerând că hotărârile

judecătorești menționate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată fiind și

vădit netemeinice, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recursul de față, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., solicitând casarea lor, admiterea cererii de revizuire și pe fond,

trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Se susține, în esență, că, după

pronunțarea sentinței a cărei revizuire se cere, au fost descoperite înscrisuri

doveditoare, care existau la data judecății, dar care nu au fost înfățișate de

partea adversă cu rea-credință.

Sub acest aspect, instanțele

investite cu judecarea cererii de revizuire, în mod greșit au apreciat că,

înscrisurile noi depuse, respectiv, planul cadastral, procesul verbal al

Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare București, extras din anul 1940

privind configurația imobilului în litigiu, autorizația de construcție nr. 125

din 2 aprilie 1957, care atestă construirea de către stat a etajului 2, peste

corpul de clădire, nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., pentru a fi considerate drept temei al admiterii revizuirii.

Totodată, instanțele au reținut, în

mod greșit, că pentru îndeplinirea condiției mai sus-menționate, înscrisurile

doveditoare nu ar fi fost determinante în cauză, având în vedere dispozițiile

art. 494 C. civ., potrivit căruia proprietarul fondului este și proprietarul

fondului aservit, considerații insuficiente în raport cu instituția

constructorului de bună-credință.

Pe de altă parte, au fost încălcate

și dispozițiile art. 47 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia, oricine

are un interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte persoane.

Or, instanța trebuia să se pronunțe

asupra admisibilității în principiu, a cererii de intervenție a numiților M.T. și

A.L., interesul acestora fiind justificat și legitim, întrucât au calitate de

chiriași în imobilul revendicat, încă din anul 1964.

Recursul în anulare nu este fondat.

Motivul de revizuire prevăzut de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se întemeiază pe descoperirea după pronunțarea

hotărârii a cărei revizuire se cere, a unor înscrisuri doveditoare.

Această condiție implică

imposibilitatea prezentării înscrisurilor dintr-o împrejurare mai presus de

voința părților, sau reținute de partea potrivnică.

În speță, înscrisurile s-au aflat în

posesia Consiliului Local al Municipiului București, astfel că atât reclamanții

cât și pârâții le puteau depune la dosar neexistând nici un impediment de

natură a le prezenta instanței.

Simpla împrejurare că înscrisurile

au fost descoperite după pronunțarea hotărârii, fără a se face și dovada

imposibilității prezentării lor în fața instanței a cărei hotărâre se solicită a

fi revizuită nu legitimează calea extraordinară de atac exercitată.

Nu este îndeplinită nici condiția,

ca înscrisurile descoperite și invocate în revizuire să aibă un caracter

determinant, întrucât reclamanții–intimați sunt proprietarii imobilului în

litigiu, potrivit art. 480 C. civ.

Sub un ultim aspect, cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este posibilă

numai părților din proces, care după pronunțarea hotărârii au descoperit

înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi

înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Or, cadrul procesual fixat de

reclamanții G.A., G.V. și G.D.R., prin acțiunea introductivă de instanță, a

fost în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul General al

Municipiului București, nefigurând și numiții M.T.O. și A.L.

Față de considerentele expuse, va

respinge ca nefondat recursului în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile nr. 9373 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2

București, a deciziei nr. 579 A din 27 martie 2003 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III–a civilă, și deciziei nr. 1705 din 24 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 9373 din 14 noiembrie

2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, deciziei nr. 579/A din 27

martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III–a civilă, și

deciziei nr. 1705 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005.