ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5343/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 30 mai 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1619/30 mai 2001 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, a deciziei nr. 237/29 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a, și a sentinței civile nr. 18512/17 decembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, prin care s-a admis acțiunea formulată de reclamanții N.I., N.N. și N.G. împotriva Primăriei municipiului București și a S.C. F. S.A., s-a constatat că statul deține fără titlu imobilul din București, și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților.

Se susține în motivarea recursului în anulare că toate hotărârile pronunțate sunt vădit netemeinice, impunându-se casarea lor conform art. 330 pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ. Astfel, se susține, cu încălcarea art. 1169 C. civ. și a art. 129 pct. 5 C. proc. civ., instanțele au admis acțiunea în revendicare a unui imobil care nu a fost identificat prin planuri de situație sau expertiză topografică dintr-un singur înscris depus de pârâta S.C. F. rezultând că imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost demolat, pe locul rămas fiind construite blocuri. Prin întâmpinare, reclamanții – intimați au solicitat respingerea recursului în anulare, arătând că din înscrisul întocmit în anul 1945 rezultă că N.N., soțul autoarei lor N.M., a împuternicit pe P.D.

să execute cu materialele sale diverse lucrări la imobilul nr. 155. Au fost indicate de asemeni mai multe înscrisuri din care ar rezulta indubitabil, că imobilul revendicat este același cu cel ocupat de intervenienții P.G. și P.F. Pârâta Primăria Municipiului București a depus la rândul său mai multe înscrisuri și a solicitat admiterea recursului în anulare, invocând și alte neclarități în privința calității procesuale active a reclamanților și a identității dintre persoana căreia i s-a naționalizat bunul imobil și cea care figurează în actul de vânzare – cumpărare. Analizând recursul în anulare, precum și dosarele atașate, Curtea constată că sunt întrunite cerințele art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc.

civ., recursul în anulare urmând a fi admis cu consecința casării tuturor hotărârilor pronunțate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru următoarele considerente: Pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, a fost înregistrată la 20 iunie 1994 acțiunea semnată de avocat în numele reclamanților N.I., N.N. și N.G. prin care în temeiul art. I din Decretul nr. 92/1950 s-a cerut constatarea preluării abuzive a imobilului nr. 45 de la mama, respectiv mătușa lor N.M. Din copiile xerox necertificate depuse la dosar rezultă că în 1940 M. P., căsătorită N. a cumpărat de la D.A. proprietatea din București identificată numai prin vecinătăți. Mai rezultă că N.M. a decedat în 1982 în Apoldu de Jos, județul Sibiu, fiind moștenită de soțul supraviețuitor N.N.

în cotă de 2/8 și de nepoții de fiu N.N. și N.G. Din certificatul de moștenitor rezultă că fiul N.I. a renunțat la moștenire. Conform certificatului de moștenitor emis în anul 1987 aflat la fila 29 din același dosar rezultă că N.N. a fost moștenit de legatara N.E. și în cote egale din nuda proprietate de nepoții săi de fiu N.N. și G., fiind străini de succesiune prin neacceptare fiul N.I. Ca atare, reclamantul N.I. nu s-a legitimat procesual activ pentru promovarea prezentei acțiuni în revendicare. Astfel cum se susține în recursul în anulare se constată că toate instanțele care s-au pronunțat în cauză au dat dovadă de o superficialitate incompatibilă cu rolul pe care judecătorii trebuie să-l aibă în soluționarea cauzelor.

Într-adevăr, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În speță, nici una dintre instanțele care au soluționat pricina nu a dovedit stăruință în aflarea adevărului, ajungând la pronunțarea unor hotărâri nefundamentate pe actele dosarului. Astfel, se impune reluarea judecății urmând a fi citați reclamanții în comuna Apoldu de Jos, județul Sibiu pentru a da instanței lămuririle necesare privind calitatea lor de a revendica imobilul (ce urmează a fi identificat printr-o expertiză tehnică de specialitate, în raport și cu înscrisurile noi depuse în fața acestei Înalte Curți.).

Pentru considerentele anterioare expuse, recursul în anulare va fi admis în baza art. 312 C. proc. civ. cu trimiterea cauzei la instanța de fond. Cu ocazia rejudecării se va pune în discuția părților calitatea procesuală a reclamantului N.I. și se va lua în discuție stadiul cererii de intervenție principale (dispusă la 13 decembrie 1999 prin formarea dosarului nr. 19793/1999 al Judecătoriei sectorului 2), ținându-se seama și de celelalte considerente ale prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1619 din 30 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează această decizie, decizia civilă nr. 237/29 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și sentința civilă nr. 18512/17 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 2. Trimite cauza spre rejudecare în fond la Judecătoria sectorului 2. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2003.