ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5343/2003

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

30 mai 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1619/30 mai 2001 a Curții de apel

București, secția a IV-a civilă, a deciziei nr. 237/29 ianuarie 2001 a

Tribunalului București, secția a V-a, și a sentinței civile nr. 18512/17

decembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, prin care s-a admis acțiunea

formulată de reclamanții N.I., N.N. și N.G. împotriva Primăriei municipiului

București și a S.C. F. S.A., s-a constatat că statul deține fără titlu imobilul

din București, și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul reclamanților.

Se susține în motivarea recursului

în anulare că toate hotărârile pronunțate sunt vădit netemeinice, impunându-se

casarea lor conform art. 330 pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ.

Astfel, se susține, cu încălcarea

art. 1169 C. civ. și a art. 129 pct. 5 C. proc. civ., instanțele au admis

acțiunea  în revendicare a unui imobil care nu a fost identificat prin planuri

de situație sau expertiză topografică dintr-un singur înscris depus de pârâta

S.C. F. rezultând că imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost

demolat, pe locul rămas fiind construite blocuri.

Prin întâmpinare, reclamanții –

intimați au solicitat respingerea recursului în anulare, arătând că din

înscrisul întocmit în anul 1945 rezultă că N.N., soțul autoarei lor N.M., a

împuternicit pe P.D. să execute cu materialele sale diverse lucrări la imobilul

nr. 155. Au fost indicate de asemeni mai multe înscrisuri din care ar rezulta

indubitabil, că imobilul revendicat este același cu cel ocupat de

intervenienții P.G. și P.F.

Pârâta Primăria Municipiului

București a depus la rândul său mai multe înscrisuri și a solicitat admiterea

recursului în anulare, invocând și alte neclarități în privința calității

procesuale active a reclamanților și a identității dintre persoana căreia i s-a

naționalizat bunul imobil și cea care figurează în actul de vânzare –

cumpărare.

Analizând recursul în anulare,

precum și dosarele atașate, Curtea constată că sunt întrunite cerințele art.

330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., recursul în anulare urmând a fi admis cu

consecința casării tuturor hotărârilor pronunțate și a trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru următoarele considerente:

Pe rolul Judecătoriei sectorului 2

București, a fost înregistrată la 20 iunie 1994 acțiunea semnată de avocat în

numele reclamanților N.I., N.N. și N.G. prin care în temeiul art. I din

Decretul nr. 92/1950 s-a cerut constatarea preluării abuzive a imobilului nr.

45 de la mama, respectiv mătușa lor N.M.

Din copiile xerox necertificate

depuse la dosar rezultă că în 1940 M. P., căsătorită N. a cumpărat de la D.A.

proprietatea din București   identificată numai prin vecinătăți.

Mai rezultă că N.M. a decedat în

1982 în Apoldu de Jos, județul Sibiu, fiind moștenită de soțul supraviețuitor N.N.

în cotă de 2/8 și de nepoții de fiu N.N. și N.G. Din certificatul de moștenitor

rezultă că fiul N.I. a renunțat la moștenire.

Conform certificatului de moștenitor

emis în anul 1987 aflat la fila 29 din același dosar rezultă că N.N. a fost

moștenit de legatara N.E. și în cote egale din nuda proprietate de nepoții săi

de fiu N.N. și G., fiind străini de succesiune prin neacceptare fiul N.I.

Ca atare, reclamantul N.I. nu s-a

legitimat procesual activ pentru promovarea prezentei acțiuni în revendicare.

Astfel cum se susține în recursul în

anulare se constată că toate instanțele care s-au pronunțat în cauză au dat

dovadă de o superficialitate incompatibilă cu rolul pe care judecătorii trebuie

să-l aibă în soluționarea cauzelor.

Într-adevăr, potrivit art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

În speță, nici una dintre instanțele

care au soluționat pricina nu a dovedit stăruință în aflarea adevărului,

ajungând la pronunțarea unor hotărâri nefundamentate pe actele dosarului.

Astfel, se impune reluarea judecății

urmând a fi citați reclamanții în comuna Apoldu de Jos, județul Sibiu pentru a

da instanței  lămuririle necesare privind calitatea lor de a revendica imobilul

(ce urmează a fi identificat printr-o expertiză tehnică de specialitate, în

raport și cu înscrisurile noi depuse în fața acestei Înalte Curți.).

Pentru considerentele anterioare

expuse, recursul în anulare va fi admis în baza art. 312 C. proc. civ. cu

trimiterea cauzei la instanța de fond.

Cu ocazia rejudecării se va pune în

discuția părților calitatea procesuală a reclamantului N.I. și se va lua în

discuție stadiul cererii de intervenție principale (dispusă la 13 decembrie 1999

prin formarea dosarului nr. 19793/1999 al Judecătoriei sectorului 2),

ținându-se seama și de celelalte considerente ale prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1619 din 30 mai 2001 a Curții de Apel București,  secția

a IV-a civilă.

Casează această decizie, decizia civilă nr.

237/29 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și

sentința civilă nr. 18512/17 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 2.

Trimite cauza spre rejudecare în fond la

Judecătoria sectorului 2.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  12 decembrie 2003.