ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

29 octombrie 2002 reclamantul L.F. a solicitat anularea contractului de vânzare

nr. 795 din 19 aprilie 2002, prin care pârâta SC C. SA Lipova, societate în

faliment, reprezentată prin lichidator judiciar SC E. SRL Arad, a vândut

pârâtei L.L. cu prețul de 1.904.000.000 lei suprafața de 304 ha plantație,

inclusiv alte construcții și bunuri indicate în anexă, reprezentând activul

fermelor 7, 8 și 9 Neudorf (cu mențiunea expresă, cap. V din contract, că

terenul de sub plantații constituie proprietatea statului și nu face obiectul

acestuia).

În motivarea cererii s-a arătat că

obiectul vânzării include suprafața de 23.200 mp livadă proprietatea

reclamantului înscrisă în C.F. 114 Lipova cu nr.top.465-2432/2 în baza contractului

de vânzare-cumpărare nr. 2468 din 3 octombrie 2002, astfel că pârâții au vândut

bunul altuia.

Prin întâmpinare pârâții s-au apărat

arătând că reclamantul nu justifică interes în promovarea acțiunii, nefiind

prejudiciat prin încheierea contractului, întrucât a cumpărat doar teren

agricol fără plantații astfel cum rezultă din adresa 6644 din 14 octombrie 2003

a Comisiei locale Lipova pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor prin care se arată că „… lichidatorul SC C. SA Lipova a

vândut livezile, acestea fiind înregistrate ca mijloace fixe, terenul fiind

predat conform legislației în vigoare Agenției Domeniilor Statului … or

reconstituirea dreptului de proprietate se face pe terenuri agricole, respectiv

forestiere. Nicidecum pe livezi…”, în aceste condiții și având în vedere

dispozițiile art. 969 și art. 973 C. civ. potrivit cărora „convențiile nu au

efect decât între părțile contractante”, pârâții au invocat și excepția

inadmisibilității acțiunii.

Judecătoria Lipova, prin sentința

civilă nr. 882 din 8 decembrie 2003, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut că reclamantul își apără dreptul său de proprietate folosind

ca mijloc procedural acțiunea în anularea unui contract de vânzare-cumpărare în

care nu a fost parte.

Conform art. 973 C. civ., orice

contract produce efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți,

situație în care vânzarea ce a operat prin contractul nr. 795/2002 nu este

opozabilă reclamantului, astfel încât nu poate solicita anularea lui; chiar

dacă se susține că pârâtele au înstrăinat un bun ce nu le aparține (bunul

altuia) adevăratul proprietar nu poate să-și apere dreptul de proprietate pe

calea unei acțiuni în anulare, ci numai printr-o acțiune în revendicare.

Apelul declarat de reclamant a fost

respins ca neîntemeiat prin decizia civilă nr. 384 din 16 martie 2004 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Împotriva hotărârii amintite s-a

declarat recurs de reclamant reiterându-se motivele din apel circumscrise art. 304

pct. 7, 8 și 10 C. proc. civ., privind solicitarea de a fi modificată decizia

în sensul reținerii admisibilității acțiunii în anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 795/2002.

Recursul este nefondat.

Inadmisibilitatea unei cereri poate

interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă

condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt

îndeplinite în raport cu reglementarea legală.

Printre condițiile prevăzute de lege

pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare este și aceea ca

vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut. În cazul contrar prin vânzarea

lucrului altuia, dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare socotind

că lucrul vândut aparține vânzătorului se admite că vânzarea este anulabilă

pentru eroare (viciu de consimțământ); această nulitate relativă poate fi

invocată însă numai de către cumpărător sau succesorii lui.

În speță, cererea de chemare în

judecată are ca obiect „anularea unui contract de vânzare-cumpărare” față de

care reclamantul este un terț, împrejurare ce justifică în totalitate soluția

adoptată de instanțele anterioare privind respingerea acțiunii ca neadmisibilă.

În consecință, motivele de nelegalitate

invocate de reclamant privind admisibilitatea în principiu a cererii de chemare

în judecată sunt nefondate, iar recursul declarat în cauză va fi respins ca

atare potrivit art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantul L.F. împotriva deciziei nr. 384 din 16 martie 2004 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2005.