ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 octombrie 2002 reclamantul L.F. a solicitat anularea contractului de vânzare nr. 795 din 19 aprilie 2002, prin care pârâta SC C. SA Lipova, societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar SC E. SRL Arad, a vândut pârâtei L.L. cu prețul de 1.904.000.000 lei suprafața de 304 ha plantație, inclusiv alte construcții și bunuri indicate în anexă, reprezentând activul fermelor 7, 8 și 9 Neudorf (cu mențiunea expresă, cap. V din contract, că terenul de sub plantații constituie proprietatea statului și nu face obiectul acestuia). În motivarea cererii s-a arătat că obiectul vânzării include suprafața de 23.200 mp livadă proprietatea reclamantului înscrisă în C.F.

114 Lipova cu nr.top.465-2432/2 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2468 din 3 octombrie 2002, astfel că pârâții au vândut bunul altuia. Prin întâmpinare pârâții s-au apărat arătând că reclamantul nu justifică interes în promovarea acțiunii, nefiind prejudiciat prin încheierea contractului, întrucât a cumpărat doar teren agricol fără plantații astfel cum rezultă din adresa 6644 din 14 octombrie 2003 a Comisiei locale Lipova pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin care se arată că „… lichidatorul SC C. SA Lipova a vândut livezile, acestea fiind înregistrate ca mijloace fixe, terenul fiind predat conform legislației în vigoare Agenției Domeniilor Statului … or reconstituirea dreptului de proprietate se face pe terenuri agricole, respectiv forestiere.

Nicidecum pe livezi…”, în aceste condiții și având în vedere dispozițiile art. 969 și art. 973 C. civ. potrivit cărora „convențiile nu au efect decât între părțile contractante”, pârâții au invocat și excepția inadmisibilității acțiunii. Judecătoria Lipova, prin sentința civilă nr. 882 din 8 decembrie 2003, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantul își apără dreptul său de proprietate folosind ca mijloc procedural acțiunea în anularea unui contract de vânzare-cumpărare în care nu a fost parte.

Conform art. 973 C. civ., orice contract produce efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți, situație în care vânzarea ce a operat prin contractul nr. 795/2002 nu este opozabilă reclamantului, astfel încât nu poate solicita anularea lui; chiar dacă se susține că pârâtele au înstrăinat un bun ce nu le aparține (bunul altuia) adevăratul proprietar nu poate să-și apere dreptul de proprietate pe calea unei acțiuni în anulare, ci numai printr-o acțiune în revendicare. Apelul declarat de reclamant a fost respins ca neîntemeiat prin decizia civilă nr. 384 din 16 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Împotriva hotărârii amintite s-a declarat recurs de reclamant reiterându-se motivele din apel circumscrise art. 304 pct. 7, 8 și 10 C. proc.

civ., privind solicitarea de a fi modificată decizia în sensul reținerii admisibilității acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 795/2002. Recursul este nefondat. Inadmisibilitatea unei cereri poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală. Printre condițiile prevăzute de lege pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare este și aceea ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut. În cazul contrar prin vânzarea lucrului altuia, dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului se admite că vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de consimțământ); această nulitate relativă poate fi invocată însă numai de către cumpărător sau succesorii lui.

În speță, cererea de chemare în judecată are ca obiect „anularea unui contract de vânzare-cumpărare” față de care reclamantul este un terț, împrejurare ce justifică în totalitate soluția adoptată de instanțele anterioare privind respingerea acțiunii ca neadmisibilă. În consecință, motivele de nelegalitate invocate de reclamant privind admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în judecată sunt nefondate, iar recursul declarat în cauză va fi respins ca atare potrivit art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul L.F. împotriva deciziei nr. 384 din 16 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2005.