ÎCCJ, Decizia nr. 180/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 45 din 19

august 1996, a Tribunalului Teleorman, inculpatul B.P. a fost condamnat la 18

ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art.

174 și art. 175 lit. c) C. pen.

A dispus degradarea militară a

inculpatului.

A obligat pe inculpatul menționat,

să plătească părții civile C.E., 700.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și

300.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a reținut că, în data de 19 august

1995, inculpatul B.P. a exercitat agresiuni asupra victimei P.B., mama sa, în

urma cărora aceasta a decedat, în noaptea de 19 spre 20 august 1995.

Din raportul medico-legal de

necropsie rezultă că victima a prezentat multiple rupturi hepatice și fracturi

costale, iar examenul extern a evidențiat numeroase echimoze, excoriații și

plăgi.

S-a concluzionat că decesul victimei

P.B. a fost violent și s-a datorat șocului traumatic și hemoragic, consecința

unui traumatism toraco-abdominal, soldat cu fracturi costale și rupturi de

ficat, cu hemoragie internă, între leziuni și deces existând raport direct de

cauzalitate.

Apelul declarat de inculpat

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 195 din 27 noiembrie 1996, a Curții de Apel București, secția I

penală.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 770 din 28 martie 1997, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Prin sentința penală nr. 133 din 27

iunie 2000, Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins, ca nefondată,

cererea condamnatului B.P., privind revizuirea sentinței nr. 45 din 19 august 1996, a aceleași instanțe.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 502 din 28 septembrie 2000, a respins apelul declarat de revizuentul-condamnat împotriva hotărârii instanței de executare,

ca nefondat.

Recursul declarat de

revizuentul-condamnat menționat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost

respins, ca nefondat, prin decizia nr. 474 din 31 ianuarie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Prin sentința penală nr. 269 din 26

octombrie 2004, Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins, ca

inadmisibilă, o nouă cerere a condamnatului B.P., privind revizuirea hotărârii

pronunțate la soluționarea în fond a cauzei penale, având ca obiect

infracțiunea prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen.

Curtea de Apel București, secția

II-a penală pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 944/A din 10

decembrie 2004, a respins apelul declarat de condamnatul menționat împotriva

sentinței pronunțate în calea de atac a revizuirii, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1962 din 22 martie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de revizuent împotriva deciziei pronunțate în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 7085 din 15 decembrie 2005, a respins contestația în anulare formulată împotriva deciziei pronunțate în recurs, ca

nefondată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul B.P. a declarat un nou recurs, susținând că prima instanță s-a

pronunțat asupra cererii de revizuire, cu încălcarea competenței secției penale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești

nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care,

nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă

controlului judecătoresc pe această cale.

Este de reținut că, în acest caz,

cauza penală privindu-l pe inculpatul B.P., trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit.

c) C. pen., a fost soluționată prin hotărâre definitivă.

Condamnatul B.P. a formulat două

cereri de revizuire a hotărârii definitive de condamnare.

Ambele cereri au parcurs ciclul

ordinar al judecății.

Contestația în anulare, în

soluționarea căreia s-a pronunțat decizia atacată cu recurs de către

revizuentul-condamnat B.P., a privit hotărârea definitivă prin care a fost

soluționată cea de a doua cerere de revizuire.

Or, împiedicarea unei noi judecăți

asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut

specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu

evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art.

392 alin. (4) C. proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004 republicată, art. 24,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

2400/2005.

Obligă recurentul menționat, să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat

cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.