ÎCCJ, Decizia nr. 180/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 45 din 19 august 1996, a Tribunalului Teleorman, inculpatul B.P. a fost condamnat la 18 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen. A dispus degradarea militară a inculpatului. A obligat pe inculpatul menționat, să plătească părții civile C.E., 700.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și 300.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. S-a reținut că, în data de 19 august 1995, inculpatul B.P. a exercitat agresiuni asupra victimei P.B., mama sa, în urma cărora aceasta a decedat, în noaptea de 19 spre 20 august 1995. Din raportul medico-legal de necropsie rezultă că victima a prezentat multiple rupturi hepatice și fracturi costale, iar examenul extern a evidențiat numeroase echimoze, excoriații și plăgi.

S-a concluzionat că decesul victimei P.B. a fost violent și s-a datorat șocului traumatic și hemoragic, consecința unui traumatism toraco-abdominal, soldat cu fracturi costale și rupturi de ficat, cu hemoragie internă, între leziuni și deces existând raport direct de cauzalitate. Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 195 din 27 noiembrie 1996, a Curții de Apel București, secția I penală. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 770 din 28 martie 1997, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel. Prin sentința penală nr. 133 din 27 iunie 2000, Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea condamnatului B.P., privind revizuirea sentinței nr. 45 din 19 august 1996, a aceleași instanțe.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 502 din 28 septembrie 2000, a respins apelul declarat de revizuentul-condamnat împotriva hotărârii instanței de executare, ca nefondat. Recursul declarat de revizuentul-condamnat menționat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 474 din 31 ianuarie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Prin sentința penală nr. 269 din 26 octombrie 2004, Tribunalul Teleorman, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, o nouă cerere a condamnatului B.P., privind revizuirea hotărârii pronunțate la soluționarea în fond a cauzei penale, având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen.

Curtea de Apel București, secția II-a penală pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 944/A din 10 decembrie 2004, a respins apelul declarat de condamnatul menționat împotriva sentinței pronunțate în calea de atac a revizuirii, ca nefondat. Prin decizia nr. 1962 din 22 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuent împotriva deciziei pronunțate în apel. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 7085 din 15 decembrie 2005, a respins contestația în anulare formulată împotriva deciziei pronunțate în recurs, ca nefondată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul B.P. a declarat un nou recurs, susținând că prima instanță s-a pronunțat asupra cererii de revizuire, cu încălcarea competenței secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Este de reținut că, în acest caz, cauza penală privindu-l pe inculpatul B.P., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., a fost soluționată prin hotărâre definitivă. Condamnatul B.P. a formulat două cereri de revizuire a hotărârii definitive de condamnare. Ambele cereri au parcurs ciclul ordinar al judecății. Contestația în anulare, în soluționarea căreia s-a pronunțat decizia atacată cu recurs de către revizuentul-condamnat B.P., a privit hotărârea definitivă prin care a fost soluționată cea de a doua cerere de revizuire.

Or, împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004 republicată, art. 24, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat B.P. împotriva deciziei nr. 7085 din 15 decembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2400/2005. Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.