ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2575/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.T.G. a chemat în judecată pe pârâta C.C.C.L.R.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziilor emise de pârâtă la datele de 25 iunie 2009 și 16 octombrie 2008. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3684 din 1 octombrie 2010, a respins acțiunea reclamantului C.T.G. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Cererile reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006. Astfel, reclamantul și-a încetat activitatea în temeiul art. 129 raportat la art. 135 C. muncii, în luna martie 1981, iar în luna aprilie a aceluiași an s-a angajat, pe durată nedeterminată, la C.S. Călărași, pe funcția de analist programator, conform pregătirii de specialitate, cu un salariu superior celui deținut la ultimul loc de muncă. După cum rezultă din conținutul adresei nr. x, tatăl reclamantului, C.T. nu a fost strămutat ulterior datei de 6 martie 1945 din motive considerate politice sau din alte motive. Pe de altă parte, instanța de fond a precizat faptul că cererile întemeiate pe prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006, nu pot fi probate decât cu mijlocele de probă individualizate în acest act normativ cu caracter special, spre deosebire de Decretul-Lege nr. 118/1990 care, pentru dovedirea situației de persecutat politic, admiteau orice mijloc de probă. Ca atare, Curtea a concluzionat în sensul că nu există nicio dovadă scrisă că reclamantul și tatăl său au fost supuși, din motive politice, măsurii administrative abuzive a desfacerii contractului de muncă, respectiv strămutării, conform O.U.G. nr. 214/1999. Cele două declarații de martori, depuse la termenul din data de 24 septembrie 2010, nu sunt dovezi scrise, în sensul O.U.G. nr. 214/1999, motiv pentru care nu au forță probantă în acest litigiu.

Dacă ar fi recunoscute ca înscrisuri, atunci modificarea adusă Decretului-Lege nr. 118/1990 prin O.U.G. nr. 214/1999, în sensul probării calității de luptător în rezistența anticomunistă doar prin înscrisuri, nu și cu declarații de martori, ar rămâne fără efect, deoarece persoanele interesate ar putea eluda această dispoziție legală prin cuprinderea declarațiilor de martori în cadrul unor acte autentificate de notarul public. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C.T.G., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: Contractul său de muncă a fost desfăcut în mod abuziv, din motive politice după ce, în prealabil, nu i-a fost acordat transferul în interesul serviciului. Tatăl său, împreună cu familia, a fost strămutat din motive politice din Bulgaria în România și a avut domiciliu obligatoriu, după ce timp de 5 ani fusese prizonier la ruși. Ca atare, recurentul apreciază că este îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii conferite de O.U.G. nr. 214/1999. Intimatul M.J. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea Deciziilor Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă nr. 6020 din 16 octombrie 2008 și nr. 5964 din 25 iunie 2009 și obligarea acestei autorități publice la emiterea unor hotărâri de recunoaștere a calității de luptător în rezistența anticomunistă pentru recurent și pentru tatăl acestuia, C.T.

În motivarea cererii sale, recurentul-reclamant a arătat că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006, întrucât datorită atitudinii sale, de dezaprobare în fața secretarului de partid de la U.J.C.C. Brăila, a faptului că era chemat la muncă sistematic duminica și în sărbătorile legale fără să fie plătit, i-a fost desfăcut în mod ilegal contractul de muncă, împrejurare care i-a produs atât un prejudiciu moral cât și material. De asemenea, recurentul-reclamant a invocat și faptul că nu i s-a aprobat transferul în interesul serviciului din motive politice. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a menționat faptul că părinții săi au fost strămutați din Bulgaria în România în anul 1940, persecutați de regimurile totalitariste, iar tatăl C.T.

a fost prizonier de război la ruși. Prin urmare, datorită acestei situații, recurentul-reclamant a apreciat că se încadrează în măsura abuzivă a strămutării și a domiciliului obligatoriu, prevăzută de art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 214/1999. Conform O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din aceleași motive, unor măsuri administrative abuzive.

Cu privire la măsurile administrative abuzive, art. 3 din actul normativ anterior individualizat menționează că prin acestea se înțeleg orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din școli, licee și facultăți; g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată.

Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că nu există nicio dovadă scrisă din care să rezulte că recurentul și tatăl său au fost supuși, din motive politice, măsurii administrative abuzive a desfacerii contractului de muncă, respectiv strămutării, conform O.U.G. nr. 214/1999. Astfel, recurentul și-a încetat activitatea de la locul său de muncă în luna martie 1981, în raport de prevederile art. 129 raportat la art. 135 C. muncii (în vigoare la acea dată), iar în luna aprilie a aceluiași an s-a angajat pe durată nedeterminată la C.S. Călărași, pe funcția de analist programator, conform pregătirii sale de specialitate, cu un salariu superior celui deținut la ultimul loc de muncă.

Ca atare, nu se poate susține că a avut loc o desfacere abuzivă a contractului de muncă al recurentului. În altă ordine de idei, în ceea ce privește situația tatălui recurentului, în mod corect prima instanță a avut în vedere adresa de răspuns a Direcției Instanțelor Militare, prin care s-a comunicat Comisiei de specialitate că numitul C.T. nu a fost strămutat ulterior datei de 6 martie 1945 din motive politice abuzive, iar faptul că a fost veteran de război, conform Legii nr. 44/1998, nu schimbă situația sa juridică, în condițiile în care legiuitorul nu a avut-o în vedere atunci când a emis O.U.G. nr. 214/1999. Ca atare, întrucât nu au fost prezentate înscrisuri oficiale care să confirme măsurile abuzive invocate în prezenta cauză, în mod corect prima instanță nu a luat în apreciere declarațiile extrajudiciare de martori, cărora O.U.G.

nr. 214/1999 nu le conferă valoare probatorie. Față de împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.T.G. împotriva Sentinței nr. 3684 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 mai 2011.