ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2575/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul

C.T.G. a chemat în judecată pe pârâta C.C.C.L.R.A. solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziilor emise de

pârâtă la datele de 25 iunie 2009 și 16 octombrie 2008.

În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a

solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3684

din 1 octombrie 2010, a respins acțiunea reclamantului C.T.G. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Cererile

reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999,

modificată și completată prin Legea nr. 173/2006.

Astfel, reclamantul

și-a încetat activitatea în temeiul art. 129 raportat la art. 135 C. muncii, în

luna martie 1981, iar în luna aprilie a aceluiași an s-a angajat, pe durată

nedeterminată, la C.S. Călărași, pe funcția de analist programator, conform

pregătirii de specialitate, cu un salariu superior celui deținut la ultimul loc

de muncă.

După cum rezultă din

conținutul adresei nr. x, tatăl reclamantului, C.T. nu a fost strămutat

ulterior datei de 6 martie 1945 din motive considerate politice sau din alte

motive.

Pe de altă parte,

instanța de fond a precizat faptul că cererile întemeiate pe prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006, nu pot fi

probate decât cu mijlocele de probă individualizate în acest act normativ cu

caracter special, spre deosebire de Decretul-Lege nr. 118/1990 care, pentru

dovedirea situației de persecutat politic, admiteau orice mijloc de probă.

Ca atare, Curtea a

concluzionat în sensul că nu există nicio dovadă scrisă că reclamantul și tatăl

său au fost supuși, din motive politice, măsurii administrative abuzive a

desfacerii contractului de muncă, respectiv strămutării, conform O.U.G. nr.

214/1999.

Cele două declarații

de martori, depuse la termenul din data de 24 septembrie 2010, nu sunt dovezi

scrise, în sensul O.U.G. nr. 214/1999, motiv pentru care nu au forță probantă

în acest litigiu. Dacă ar fi recunoscute ca înscrisuri, atunci modificarea

adusă Decretului-Lege nr. 118/1990 prin O.U.G. nr. 214/1999, în sensul probării

calității de luptător în rezistența anticomunistă doar prin înscrisuri, nu și

cu declarații de martori, ar rămâne fără efect, deoarece persoanele interesate

ar putea eluda această dispoziție legală prin cuprinderea declarațiilor de

martori în cadrul unor acte autentificate de notarul public.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul C.T.G., care a solicitat modificarea sa,

în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea căii de

atac, încadrabilă în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici

de nelegalitate:

Contractul său de

muncă a fost desfăcut în mod abuziv, din motive politice după ce, în prealabil,

nu i-a fost acordat transferul în interesul serviciului.

Tatăl său, împreună

cu familia, a fost strămutat din motive politice din Bulgaria în România și a

avut domiciliu obligatoriu, după ce timp de 5 ani fusese prizonier la ruși.

Ca atare, recurentul

apreciază că este îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii conferite

de O.U.G. nr. 214/1999.

Intimatul M.J. a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Obiectul cererii

deduse judecății îl reprezintă anularea Deciziilor Comisiei pentru Constatarea

Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă nr. 6020 din 16 octombrie

2008 și nr. 5964 din 25 iunie 2009 și obligarea acestei autorități publice la

emiterea unor hotărâri de recunoaștere a calității de luptător în rezistența

anticomunistă pentru recurent și pentru tatăl acestuia, C.T.

În motivarea cererii

sale, recurentul-reclamant a arătat că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3

lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată prin Legea nr.

173/2006, întrucât datorită atitudinii sale, de dezaprobare în fața

secretarului de partid de la U.J.C.C. Brăila, a faptului că era chemat la muncă

sistematic duminica și în sărbătorile legale fără să fie plătit, i-a fost

desfăcut în mod ilegal contractul de muncă, împrejurare care i-a produs atât un

prejudiciu moral cât și material. De asemenea, recurentul-reclamant a invocat

și faptul că nu i s-a aprobat transferul în interesul serviciului din motive

politice.

Pe de altă parte,

recurentul-reclamant a menționat faptul că părinții săi au fost strămutați din

Bulgaria în România în anul 1940, persecutați de regimurile totalitariste, iar

tatăl C.T. a fost prizonier de război la ruși. Prin urmare, datorită acestei

situații, recurentul-reclamant a apreciat că se încadrează în măsura abuzivă a

strămutării și a domiciliului obligatoriu, prevăzută de art. 3 lit. c) și d)

din O.U.G. nr. 214/1999.

Conform O.U.G. nr.

214/1999, modificată și completată prin Legea nr. 173/2006, se recunoaște

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6

martie 1945 - 14 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice sau supuse, din aceleași motive, unor măsuri

administrative abuzive.

Cu privire la

măsurile administrative abuzive, art. 3 din actul normativ anterior

individualizat menționează că prin acestea se înțeleg orice măsuri luate de

organele fostei miliții sau securități ori alte organe, ca urmare a săvârșirii

unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a

dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de

cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu

obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în

străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din

școli, licee și facultăți; g) încetarea contractului de muncă sau

retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise,

administrative sau judecătorești, de la acea dată.

Înalta Curte

apreciază că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că nu există

nicio dovadă scrisă din care să rezulte că recurentul și tatăl său au fost

supuși, din motive politice, măsurii administrative abuzive a desfacerii

contractului de muncă, respectiv strămutării, conform O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, recurentul

și-a încetat activitatea de la locul său de muncă în luna martie 1981, în

raport de prevederile art. 129 raportat la art. 135 C. muncii (în vigoare la

acea dată), iar în luna aprilie a aceluiași an s-a angajat pe durată

nedeterminată la C.S. Călărași, pe funcția de analist programator, conform

pregătirii sale de specialitate, cu un salariu superior celui deținut la

ultimul loc de muncă. Ca atare, nu se poate susține că a avut loc o desfacere

abuzivă a contractului de muncă al recurentului.

În altă ordine de

idei, în ceea ce privește situația tatălui recurentului, în mod corect prima

instanță a avut în vedere adresa de răspuns a Direcției Instanțelor Militare,

prin care s-a comunicat Comisiei de specialitate că numitul C.T. nu a fost

strămutat ulterior datei de 6 martie 1945 din motive politice abuzive, iar

faptul că a fost veteran de război, conform Legii nr. 44/1998, nu schimbă

situația sa juridică, în condițiile în care legiuitorul nu a avut-o în vedere

atunci când a emis O.U.G. nr. 214/1999.

Ca atare, întrucât nu

au fost prezentate înscrisuri oficiale care să confirme măsurile abuzive

invocate în prezenta cauză, în mod corect prima instanță nu a luat în apreciere

declarațiile extrajudiciare de martori, cărora O.U.G. nr. 214/1999 nu le

conferă valoare probatorie.

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative

anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.T.G. împotriva Sentinței nr. 3684 din 1 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 6 mai 2011.