ÎCCJ, Decizia nr. 319/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 11 mai 2005, în nume

propriu și ca reprezentant al Asociației R., în calitate de președinte, F.I. a

sesizat cu o plângere penală, secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, susținând încălcarea de către Primul Ministru al Guvernului României,

A.C.P.T., a dispozițiilor Legii nr. 233/2003 și săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 314, 315 și 357 C. pen.

Prin sentința nr. 472 din 14

septembrie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus

trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

avut în vedere dispozițiile art. 16 și 20 din Legea nr. 115/1999, privind

responsabilitatea ministerială, cu referire la dreptul de sesizare și organul

competent a efectua urmărirea penală, în raport cu care plângerea penală nu

poate fi adresată direct instanței de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

Primul Ministru al Guvernului României a declarat recurs, cu precizarea că

motivele acestuia vor fi depuse printr-un memoriu separat, după comunicarea

sentinței atacate.

La data de 28 noiembrie 2005,

recurentul-intimat a depus motivele recursului.

S-a susținut că hotărârea primei

instanței este nelegală în raport cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din

Constituția României și art. 12 din Legea nr. 115/1999, republicată, precum și

în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1), (1

1

) și (1

2

)

din acest din urmă act normativ.

În concluzie, intimatul a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea

plângerii petentului, ca inadmisibilă.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru a dispune în sensul

trimiterii plângerii formulate de petentul F.I., pentru competentă soluționare,

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond

a avut în vedere dispozițiile art. 285 C. proc. pen., cu referire la

dispozițiile art. 16 alin. (1

2

) și art. 20 din Legea nr. 115/1999,

republicată, privind responsabilitatea ministerială.

Dispozițiile art. 285 C. proc. pen.

sunt aplicabile în ipotezele determinate de Codul de procedură penală, în

situațiile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, cu referire la art. 279 din același cod, în cazul adresării

greșite a acesteia, organului de cercetare penală sau procurorului, pentru

infracțiunile prevăzute la lit. a) sau instanței de judecată, pentru alte

infracțiuni, decât cele prevăzute de acest text. Acest text este aplicabil și

în situația în care plângerea adresată instanței de judecată privește vreuna

dintre infracțiunile prevăzute de art. 279 lit. a) C. proc. pen., însă din

cercetarea judecătorească rezultă săvârșirea unei infracțiuni cu privire la

care acțiunea penală nu se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate, ci de către procuror, urmărirea penală făcându-se din oficiu. În

fine, cu referire la plângerea adresată instanței de judecată, art. 285 C.

proc. pen. este aplicabil și în acele situații în care faptele ce formează

obiectul acesteia, constituie infracțiuni pentru care sesizarea are loc prin

rechizitoriu, instanța de judecată astfel sesizată, nefiind ținută de

calificarea juridică dată faptelor de către partea vătămată, prin plângere.

Or, din dispozițiile Legii nr.

115/1999, republicată, cu referire la art. 16 din actul normativ menționat, nu

rezultă stabilirea unui drept al persoanei pretins vătămate de a învesti

instanța de judecată, prin plângere prealabilă.

Astfel, prin actul normativ

menționat, cu referire la răspunderea ministerială, este stabilit titularul

dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului.

Totodată, a fost stabilit un drept

de petiționare, în favoarea oricărui cetățean „care are cunoștință despre

săvârșirea unei fapte penale de către membrii Guvernului, în exercițiul

funcției lor”, de a se adresa autorităților determinate de actul normativ

menționat, pentru a solicita sesizarea Președintelui României, în vederea

declanșării procedurii examinării sesizării în condițiile art. 16 alin. (3) și

(3

1

) din Legea nr. 115/1999, republicată.

În raport cu dispozițiile legale

menționate, instanța urma a soluționa o excepție de fond, cu referire la

inadmisibilitatea căii procesuale alese, respectiv lipsa temeiului legal în

sensul exercițiului dreptului de sesizare a instanței de judecată, cu

nesocotirea procedurii speciale derogatorii de la dreptul comun prevăzute de

Legea nr. 115/1999, republicată.

Prin urmare, aplicând dispozițiile

art. 285 C. proc. pen., într-o situație neprevăzută de cod, cu neobservarea

dispozițiilor Legii nr. 115/1999, republicată, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

1

teza a II-a din același cod.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea

va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge, ca inadmisibilă,

plângerea petentului F.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de către Primul Ministru al Guvernului României, A.C.P.T. împotriva

sentinței nr. 472 din 14 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3084/2005,

al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Casează sentința

atacată.

Respinge

plângerea formulată de petentul F.I, ca inadmisibilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.