ÎCCJ, Decizia nr. 218/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 63/P/2002

din 24 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, în temeiul art.

228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea

urmăririi penale, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., față

de magistrații I.R., J.V., D.R.A. și A.Z. de la Judecătoria Galați și

Tribunalul Galați, care au soluționat contestația formulată de F.M. împotriva

deciziei nr. 5913 din 20 februarie 1990, a I.N.F N. Galați și recursul

împotriva hotărârii primei instanțe.

S-a reținut că prin decizia

nr. 5913 din 20 februarie 1990, conducerea I.N.F. N. SA Galați a dispus

schimbarea din funcția de șef depozit BAM, în funcția de primitor-distribuitor

la Serviciul aprovizionare, a reclamantului F.M.

Împotriva acestei decizii,

la data de 27 februarie 1990, reclamantul F.M. a formulat contestație.

Prin sentința nr. 4909 din

17 octombrie 1990, Judecătoria Galați a respins contestația, ca nefondată.

Tribunalul Galați, prin

decizia nr. 30 din 17 ianuarie 1990, a respins, ca nefondat, recursul declarat

de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

Cererea de revizuire

formulată de reclamantul menționat a fost respinsă de Judecătoria Galați, prin

sentința nr. 1241 din 14 februarie 2000.

Tribunalul Galați, prin

decizia nr. 2211 din 27 noiembrie 2000, a admis contestația reclamantului F.M.,

împotriva deciziei nr. 5913/1999 a I.N.F. N. Galați.

Întrucât intimata a refuzat

repunerea în drepturi a reclamantului F.M., acesta a formulat acțiune la

Tribunalul Galați, prin care a solicitat drepturi bănești, începând cu data de

20 februarie 1990, când s-a dispus schimbarea locului de muncă.

Procurorul a conchis că din

conținutul actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că judecătorii

cauzei civile nu au săvârșit nici o faptă penală.

Prin rezoluția nr. 1047/II/2

in 19 august 2002, Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Galați a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva

rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale.

S-a reținut că petentul a

formulat următoarele critici, vizând nelegalitatea și netemeinicia rezoluției

atacate:

- în cauză nu se puteau

efectua acte premergătoare de către procuror, întrucât a intervenit prescripția

răspunderii penale a persoanelor reclamate;

- nu trebuiau efectuate acte

premergătoare față de magistrații care au judecat în fond cauza, întrucât

plângerea penală nu-i privea pe aceștia.

Procurorul general adjunct

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați a reținut caracterul nefondat

al susținerilor petentului, întrucât:

art. 10 lit. g) C. proc. pen., organul de urmărire penală este oprit doar a

pune în mișcare acțiunea penală, acest impediment neprivind, însă, și actele

premergătoare.

art. 228 alin. (4) C. proc. pen., aceste investigații sunt obligatorii.

situații care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv

inexistența faptei și prescripția răspunderii penale. Între cele două cauze

prevalează cazul privind inexistența faptei, așa încât în mod corect s-a dispus

neînceperea urmăririi penale pe acest temei.

sub aspectul ultimei critici, întrucât judecătorii care au pronunțat hotărârea

în recurs, au menținut hotărârea primei instanțe, așa încât se impunea

efectuarea de cercetări și față de acestia din urmă.

Împotriva rezoluției de

neîncepere a urmării penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,

petentul F.M. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc.

pen.

Prin sentința nr. 215 din 1

martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea , ca nefondată, apreciind că în raport cu actele premergătoare

efectuate în cauză, în mod întemeiat s-a reținut că magistrații care au judecat

cauzele civile ale petentului, au avut în vedere probele administrate de părți,

așa cum rezultă din considerentele hotărârilor, astfel că faptele reclamate nu

există.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul F.M. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 3, 4, 6,

171, 172 și 173 C. proc. pen., art. 24, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 31, 51, 52, 53,

124 și 126 din Constituția României, art. 6, 13, 14 și 17 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1, 2, 6, 7,

8, 10, 11 și 30 din Declarația universală a drepturilor omului, în temeiul

cărora a solicitat asistență judiciară și apărare gratuită printr-un apărător

desemnat din oficiu.

Examinând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C.

proc. pen., legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența

infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat,

pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză, organul de

urmărire penală a constatat, din actele premergătoare efectuate în cauză, că

magistrații care au judecat contestația formulată de F.M. împotriva schimbării

locului de munc, nu au săvârșit nici o faptă penală și, în consecință, corespunzător

dispozițiilor legii procesual-penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.

Petentul nu a invocat și

propus mijloace de probă care să ducă la concluzia greșitei stabiliri a

situației de fapt, așa încât în mod judicios instanța de fond a respins, ca

nefondată, plângerea acestuia, formulată în temeiul art. 278

1

C.

proc. pen.

Drept urmare, în raport cu

situația expusă, coroborat cu împrejurarea că nici în etapa procesuală a

recursului, petentul nu a propus probe noi care să ducă la stabilirea altei situații

de fapt și care să justifice desființarea rezoluției atacate, se constată că

hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, nesupusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, în mod

întemeiat s-a reținut că hotărârea judecătorească în sine, pronunțată în

soluționarea litigiului de muncă, nu poate constitui temei al angajării

răspunderii penale.

Astfel, pretinsele erori

jurisdicționale, cu referire la hotărârile pronunțate în litigiul de muncă

privindu-l pe contestatorul F.M., nu pot fi examinate în afara dispozițiilor

sistemului nostru procedural, stabilit prin Codul de procedură civilă, pe

această cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Orice altă interpretare este

exclusă, fiind contrară principiului legalității căilor de atac, precum și

principiului statuat prin art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii sunt independenți și

se supun numai legii.

Drept urmare, criticile

privind legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești, formulate prin

plângerea prevăzută de legea procesual-penală, împotriva soluției de

netrimitere în judecată, nu înlătură protecția magistratului, având ca temei principiul

menționat.

Or, în cauză nu s-a invocat

și, cu atât mai puțin, probat că magistrații au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent.

În fine, cum plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având ca finalitate controlul

judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, privește exclusiv

temeinicia rezoluției atacate, în raport cu cercetările efectuate și,

respectiv, îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală în

condițiile determinate de legea procesual-penală, instanța penală sesizată cu

plângerea menționată nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de

control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces,

petentul pretinde că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale și că nu ar fi fost

respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și cum nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzii săvârșirii de către magistrații menționați, a

infracțiunilor reclamate de petent, conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul F.M. împotriva sentinței nr. 215 din 1 martie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 725/2004.

Obligă recurentul, la plata sumei de

1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.