ÎCCJ, Decizia nr. 218/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 63/P/2002 din 24 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., față de magistrații I.R., J.V., D.R.A. și A.Z. de la Judecătoria Galați și Tribunalul Galați, care au soluționat contestația formulată de F.M. împotriva deciziei nr. 5913 din 20 februarie 1990, a I.N.F N. Galați și recursul împotriva hotărârii primei instanțe. S-a reținut că prin decizia nr. 5913 din 20 februarie 1990, conducerea I.N.F. N. SA Galați a dispus schimbarea din funcția de șef depozit BAM, în funcția de primitor-distribuitor la Serviciul aprovizionare, a reclamantului F.M.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 februarie 1990, reclamantul F.M. a formulat contestație. Prin sentința nr. 4909 din 17 octombrie 1990, Judecătoria Galați a respins contestația, ca nefondată. Tribunalul Galați, prin decizia nr. 30 din 17 ianuarie 1990, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe. Cererea de revizuire formulată de reclamantul menționat a fost respinsă de Judecătoria Galați, prin sentința nr. 1241 din 14 februarie 2000. Tribunalul Galați, prin decizia nr. 2211 din 27 noiembrie 2000, a admis contestația reclamantului F.M., împotriva deciziei nr. 5913/1999 a I.N.F. N. Galați. Întrucât intimata a refuzat repunerea în drepturi a reclamantului F.M., acesta a formulat acțiune la Tribunalul Galați, prin care a solicitat drepturi bănești, începând cu data de 20 februarie 1990, când s-a dispus schimbarea locului de muncă.

Procurorul a conchis că din conținutul actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că judecătorii cauzei civile nu au săvârșit nici o faptă penală. Prin rezoluția nr. 1047/II/2 in 19 august 2002, Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale. S-a reținut că petentul a formulat următoarele critici, vizând nelegalitatea și netemeinicia rezoluției atacate: - în cauză nu se puteau efectua acte premergătoare de către procuror, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale a persoanelor reclamate; - nu trebuiau efectuate acte premergătoare față de magistrații care au judecat în fond cauza, întrucât plângerea penală nu-i privea pe aceștia.

Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați a reținut caracterul nefondat al susținerilor petentului, întrucât: 1. În raport cu dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen., organul de urmărire penală este oprit doar a pune în mișcare acțiunea penală, acest impediment neprivind, însă, și actele premergătoare. 2. În raport cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen., aceste investigații sunt obligatorii. 3. În cauză existau două situații care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv inexistența faptei și prescripția răspunderii penale. Între cele două cauze prevalează cazul privind inexistența faptei, așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe acest temei.

4. Rezoluția este corectă și sub aspectul ultimei critici, întrucât judecătorii care au pronunțat hotărârea în recurs, au menținut hotărârea primei instanțe, așa încât se impunea efectuarea de cercetări și față de acestia din urmă. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul F.M. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 215 din 1 martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea , ca nefondată, apreciind că în raport cu actele premergătoare efectuate în cauză, în mod întemeiat s-a reținut că magistrații care au judecat cauzele civile ale petentului, au avut în vedere probele administrate de părți, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor, astfel că faptele reclamate nu există.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul F.M. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 3, 4, 6, 171, 172 și 173 C. proc. pen., art. 24, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 31, 51, 52, 53, 124 și 126 din Constituția României, art. 6, 13, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 și 30 din Declarația universală a drepturilor omului, în temeiul cărora a solicitat asistență judiciară și apărare gratuită printr-un apărător desemnat din oficiu. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc.

pen., legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, organul de urmărire penală a constatat, din actele premergătoare efectuate în cauză, că magistrații care au judecat contestația formulată de F.M. împotriva schimbării locului de munc, nu au săvârșit nici o faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual-penale, a dispus neînceperea urmăririi penale. Petentul nu a invocat și propus mijloace de probă care să ducă la concluzia greșitei stabiliri a situației de fapt, așa încât în mod judicios instanța de fond a respins, ca nefondată, plângerea acestuia, formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Drept urmare, în raport cu situația expusă, coroborat cu împrejurarea că nici în etapa procesuală a recursului, petentul nu a propus probe noi care să ducă la stabilirea altei situații de fapt și care să justifice desființarea rezoluției atacate, se constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. Pe de altă parte, în mod întemeiat s-a reținut că hotărârea judecătorească în sine, pronunțată în soluționarea litigiului de muncă, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. Astfel, pretinsele erori jurisdicționale, cu referire la hotărârile pronunțate în litigiul de muncă privindu-l pe contestatorul F.M., nu pot fi examinate în afara dispozițiilor sistemului nostru procedural, stabilit prin Codul de procedură civilă, pe această cale mijlocită, prin formularea plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Orice altă interpretare este exclusă, fiind contrară principiului legalității căilor de atac, precum și principiului statuat prin art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în sensul că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, criticile privind legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești, formulate prin plângerea prevăzută de legea procesual-penală, împotriva soluției de netrimitere în judecată, nu înlătură protecția magistratului, având ca temei principiul menționat. Or, în cauză nu s-a invocat și, cu atât mai puțin, probat că magistrații au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent. În fine, cum plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., având ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, privește exclusiv temeinicia rezoluției atacate, în raport cu cercetările efectuate și, respectiv, îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală în condițiile determinate de legea procesual-penală, instanța penală sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul pretinde că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale și că nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății. În consecință, pentru considerentele ce preced și cum nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzii săvârșirii de către magistrații menționați, a infracțiunilor reclamate de petent, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul F.M. împotriva sentinței nr. 215 din 1 martie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 725/2004. Obligă recurentul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.