ÎCCJ, Decizia nr. 54/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 293 din 29 octombrie 1999, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul M.N., la 12 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (3), (4) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 37 lit. a) C. pen. Făcându-se aplicarea art. 39 C. pen., s-a dispus contopirea restului de 714 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 265 din 13 februarie 1996 a Judecătoriei Buzău, cu pedeapsa de 12 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu un an închisoare, în total 13 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 134/A din 14 martie 2000, a Curții de Apel Galați, secția penală. Recursul declarat de inculpat împotriva acestei decizii a fost respins, ca tardiv, prin decizia nr. 4425 din 18 octombrie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Ulterior, prin mai multe memorii adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul a solicitat să se declare recurs în anulare împotriva hotărârilor menționate. În urma examinării și reexaminării actelor dosarului, s-a constatat că nu există motive pentru a se exercita calea extraordinară de atac a recursului în anulare, făcându-se comunicări, în acest sens, inculpatului, la datele de 10 aprilie 2003, 8 mai 2003 și la 8 iulie 2004. Invocând prevederile art. 278 alin. (2) și ale art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc.

pen., inculpatul M.N. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 17995/3340/2004, a Procurorului șef al secției judiciare penale din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu care s-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 274 din 7 decembrie 2004, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de inculpatul M.N., împotriva rezoluției nr. 17995/3340/2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a motivat că, în raport cu dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., potrivit cărora se poate face plângere la instanță, numai împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor, după caz, de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea inculpatului, formulată împotriva comunicării nr. 17995/3340/2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, referindu-se la nedeclararea recursului în anulare împotriva hotărârilor ce-l privesc, nu are temei legal. Inculpatul M.N. a declarat recurs împotriva acestei sentințe, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen. Recursul nu este admisibil. În adevăr, așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței atacate, prin art. 278 1 C. proc.

pen., care a fost invocat de inculpat, ca temei juridic al plângerii cu care s-a adresat instanței supreme, este reglementată „plângerea în fața instanței, împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului, de netrimitere în judecată”. În acest sens, prin alin. (1) al textului de lege menționat, se prevede că „împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în prima instanță”.

Din această prevedere a legii rezultă că textul de lege invocat de inculpat, ca temei al plângerii, se referă la situații cu totul diferite, de aceea care face obiectul plângerii sale, fiind evident că rezoluțiile sau ordonanțele procurorului, de netrimitere în judecată, nu au nici o legătură cu exercitarea de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dreptului de a declara recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate într-o anumită cauză. Or, prin nici o dispoziție a legii nu se prevede că partea care a solicitat să se declare recurs în anulare, ar avea posibilitate să se plângă la instanță, în cazul când autoritatea abilitată să exercite această cale extraordinară de atac, ajunge la concluzia că nu sunt temeiuri care să justifice formularea ei.

Așa fiind, soluția de respingere a plângerii, ca inadmisibilă, este vădit justificată. Ca urmare, din moment ce nu există temei legal care să justifice dreptul la formularea plângerii împotriva neformulării recursului în anulare, de către autoritatea căreia îi revine atribuția de a-l declara, nu se poate considera că ar exista temei juridic pentru a se exercita căi de atac împotriva soluției de respingere a plângerii, ca inadmisibilă. În consecință, constatându-se că plângerea formulată de inculpat, ca și calea de atac exercitată de el împotriva sentinței, nu au temei legal, urmează ca recursul pe care l-a declarat, să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței nr. 274 din 7 decembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.