ÎCCJ, Decizia nr. 54/2005
ÎCCJ, Decizia nr. 54/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 293
din 29 octombrie 1999, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul M.N., la 12
ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art. 64
lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în
convenții prevăzută de art. 215 alin. (3), (4) și (5), cu aplicarea art. 41 alin.
(2) și a art. 37 lit. a) C. pen.
Făcându-se aplicarea art. 39
C. pen., s-a dispus contopirea restului de 714 zile închisoare, rămas
neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 265
din 13 februarie 1996 a Judecătoriei Buzău, cu pedeapsa de 12 ani închisoare,
urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu un an
închisoare, în total 13 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 6 ani a
drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.
Împotriva sentinței,
inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia
penală nr. 134/A din 14 martie 2000, a Curții de Apel Galați, secția penală.
Recursul declarat de
inculpat împotriva acestei decizii a fost respins, ca tardiv, prin decizia nr. 4425
din 18 octombrie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția penală.
Ulterior, prin mai multe
memorii adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul
a solicitat să se declare recurs în anulare împotriva hotărârilor menționate.
În urma examinării și
reexaminării actelor dosarului, s-a constatat că nu există motive pentru a se
exercita calea extraordinară de atac a recursului în anulare, făcându-se
comunicări, în acest sens, inculpatului, la datele de 10 aprilie 2003, 8 mai
2003 și la 8 iulie 2004.
Invocând prevederile art. 278
alin. (2) și ale art. 278
1
alin. (8) lit. c) C. proc. pen.,
inculpatul M.N. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 17995/3340/2004, a
Procurorului șef al secției judiciare penale din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, cu care s-a adresat Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția penală, prin sentința nr. 274 din 7 decembrie 2004, a respins,
ca inadmisibilă, plângerea formulată de inculpatul M.N., împotriva rezoluției nr.
17995/3340/2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a motivat că, în raport cu
dispozițiile art. 278
1
C. proc. pen., potrivit cărora se poate face
plângere la instanță, numai împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor, după caz,
de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea inculpatului, formulată
împotriva comunicării nr. 17995/3340/2004, a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, referindu-se la nedeclararea recursului în
anulare împotriva hotărârilor ce-l privesc, nu are temei legal.
Inculpatul M.N. a declarat
recurs împotriva acestei sentințe, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385
9
alin. (1) pct. 17
1
C. proc. pen.
Recursul nu este admisibil.
În adevăr, așa cum s-a
subliniat prin considerentele sentinței atacate, prin art. 278
1
C.
proc. pen., care a fost invocat de inculpat, ca temei juridic al plângerii cu
care s-a adresat instanței supreme, este reglementată „plângerea în fața
instanței, împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului, de
netrimitere în judecată”.
În acest sens, prin alin. (1)
al textului de lege menționat, se prevede că „împotriva rezoluției de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,
date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror
interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la
data comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277
și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece
cauza în prima instanță”.
Din această prevedere a
legii rezultă că textul de lege invocat de inculpat, ca temei al plângerii, se
referă la situații cu totul diferite, de aceea care face obiectul plângerii
sale, fiind evident că rezoluțiile sau ordonanțele procurorului, de netrimitere
în judecată, nu au nici o legătură cu exercitarea de către Procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dreptului de
a declara recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate într-o anumită
cauză.
Or, prin nici o dispoziție a
legii nu se prevede că partea care a solicitat să se declare recurs în anulare,
ar avea posibilitate să se plângă la instanță, în cazul când autoritatea
abilitată să exercite această cale extraordinară de atac, ajunge la concluzia
că nu sunt temeiuri care să justifice formularea ei.
Așa fiind, soluția de
respingere a plângerii, ca inadmisibilă, este vădit justificată.
Ca urmare, din moment ce nu
există temei legal care să justifice dreptul la formularea plângerii împotriva
neformulării recursului în anulare, de către autoritatea căreia îi revine
atribuția de a-l declara, nu se poate considera că ar exista temei juridic
pentru a se exercita căi de atac împotriva soluției de respingere a plângerii,
ca inadmisibilă.
În consecință,
constatându-se că plângerea formulată de inculpat, ca și calea de atac
exercitată de el împotriva sentinței, nu au temei legal, urmează ca recursul pe
care l-a declarat, să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa, la plata
cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil,
recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinței nr. 274 din 7
decembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Obligă pe inculpat să
plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din
care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință
publică, azi 14 martie 2005.