ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1838/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1838/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 330 din 13

august 1998 a Tribunalului București, secția I penală, s-a dispus în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

achitarea inculpatului P.R.P., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 1 rechizitor).

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a

schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C.

pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., în cea

prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 13 C. pen. (pct. 3, 4 și 5 rechizitor) text în baza căruia l-a

condamnat la 2 ani închisoare.

A mai fost condamnat același

inculpat pentru săvârșirea a 6 infracțiuni prevăzute de art. 215 alin. (1) și

(3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 2, 6, 7, 8, 9, 10 rechizitor), la 6

pedepse de câte un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 282 alin. (1) și (2) C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 3, 4 și 5 rechizitor) au fost aplicate

3 pedepse de câte 2 ani închisoare.

Potrivit art. 282 alin. (2) C. pen.

și art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (pct. 9 rechizitor) a mai fost condamnat

la 2 ani închisoare și pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzut de art.

290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., la două pedepse de câte 8 luni

închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., s-a dispus să execute 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

A fost obligat să plătească unor

părți civile, în dolari, sau echivalentul acestora la data executării prezentei

hotărâri, diverse sume, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această hotărâre

prima instanță a reținut că în cursul anilor l993 – 1994, lucrătorii de poliție

au fost sesizați cu faptul că inculpatul P.R.P., prin folosirea de mijloace

frauduloase a obținut de la 12 persoane 4.000 mărci germane, 157.000 dolari

S.U.A., 200.000 lei și bunuri în valoare de 2.880 dolari S.U.A.

Activitatea infracțională s-a

desfășurat după cum urmează:

1) În luna februarie 1993, S.I.,

asociat unic al unei societăți comerciale din Piatra Neamț, l-a cunoscut pe

recurent, în calitate de patron al unei întreprinderi comerciale de tip SRL,

care i-a facilitat cumpărarea unei cantități de fulare și pături din Grecia.

Ulterior, S.I. i-a solicitat să-l

ajute să cumpere de la SC E. SA București, niște televizoare, iar inculpatul

spunându-i că îl cunoaște pe director i-a cerut suma de 3.500.000 lei pentru

cumpărarea a 100 bucăți precum și 200.000 lei pe care urma să-i dea persoanei

cunoscute pentru a o determina să aprobe livrarea imediată a mărfii.

În ziua de 15 martie 1993, amândoi

au mers la sediul întreprinderii unde inculpatul I-a spus lui S.I. că merge la

director pentru a rezolva livrarea mărfii, iar după circa 15 minute s-a

comunicat că a doua zi poate veni să o ia.

A doua zi, adică pe data de 16

martie 1993, S.I. a venit cu un autocamion și după două zile de așteptare,

deoarece nu a putut ridica televizoarele, întrucât fusese programat peste două

săptămâni, a mers la directorul comercial, cel cu care inculpatul i-a spus că

„aranjase problema”, și i-a cerut să livreze marfa.

La auzul celor spuse, directorul

comercial l-a dat afară din birou, iar S.I. a mers la directorul general, care

înțelegând situația, a dispus livrarea mărfii.

Pentru această faptă, Tribunalul

București, a dispus achitarea inculpatului considerând că lipsește unul din

elementele constitutive ale infracțiunii.

2) În luna august 1993, B.I.M. a

dorit să cumpere două apartamente în București.

În acest scop ea a luat legătura cu

o persoană ce dăduse un anunț în ziar cu privire la vânzarea unor apartamente

și neplăcându-i cele pe care le văzuse, i-a lăsat numărul ei de telefon pentru

a o anunța dacă se va ivi o situație, în acest sens.

Ulterior, persoana respectivă a fost

căutată de inculpat care i-a spus că are de vânzare două apartamente în centrul

civic, care la rândul său a anunțat-o pe B.I.M. și aceasta, după ce le-a văzut,

a fost de acord să le cumpere.

Față de această situație, inculpatul

a chemat-o la sediul firmei lui pentru a perfecta tranzacția spunându-i, în

același timp că prețul acestor apartamente este de 70.000 dolari S.U.A., din

care trebuia să plătească un avans de 30.000 dolari S.U.A., pentru care nu va

încheia însă nici un act.

Întrucât B.I.M. a fost neîncrezătoare,

inculpatul a convins-o că el este un influent om de afaceri cu o situație

materială deosebită și pentru a-i întări această convingere a dus-o pe str.

Primăverii unde se aflau două imobile în construcție despre care i-a spus că

sunt ale lui.

În urma acestui fapt, partea

vătămată i-a dat cei 30.000 dolari S.U.A., încheind în același timp și un

contract de împrumut cu inculpatul pentru această sumă, deoarece el nu a fost

de acord cu o tranzacție în legătură cu cele două apartamente.

În ziua de 4 septembrie 1993,

recurentul a chemat-o din nou la sediul firmei sale, i-a solicitat să-i mai

plătească un avans de 20.000 dolari S.U.A. și să semneze contractul.

Cumpărătoarea, a semnat actul

respectiv, i-a dat banii ceruți și cu această ocazie au întocmit o chitanță în

care era specificată suma predată precum și scopul în care a fost remisă, fiind

trecute și adresele celor două apartamente, act care a rămas la partea

vătămată.

A doua zi a chemat-o din nou, i-a

spus să rupă chitanța și să întocmească una nouă în care să nu menționeze

adresa celor două apartamente, împrejurare cu care partea vătămată a fost de

acord, păstrând însă o xerocopie din acel act.

Deoarece, recurentul tergiversa

perfectarea actelor, partea vătămată s-a interesat personal despre cele două

apartamente cu care ocazie a aflat că acestea nu pot fi vândute, pentru că erau

în construcție și ele nu aparțineau inculpatului și nici SC R. așa cum a

pretins acesta.

În atare situație, partea vătămată

s-a adresat poliției, iar inculpatul i-a restituit întreaga sumă pe care o

primise.

3) În cursul lunii octombrie 1993,

partea vătămată P.D. care dorea să cumpere un apartament pentru o altă persoană

de la care primise banii și o procură în acest sens, a luat legătura cu

inculpatul care i-a promis că îl va ajuta în această problemă.

În ziua de 4 noiembrie 1993,

aceasta, împreună cu două persoane, a mers la firma al cărui patron se

pretindea a fi inculpatul care le-a spus că are relații la Primăria capitalei

și la SC R. SA, astfel încât, poate obține aprobările necesare cumpărării unui

apartament în centrul civic, precizându-le că unul duplex costă 60.000 dolari

S.U.A. și Ie-a cerut 30.000 dolari S.U.A., întrucât trebuia să dea ceva și

persoanelor cu care urma să tranzacționeze afacerea.

Pentru aceasta, inculpatul i-a

solicitat lui P.D. să întocmească o cerere adresată Primarului General al

Capitalei, după care i-a indicat același apartament ce-l oferise spre vânzare

părții vătămate B.I.M.

După întocmirea cererii și după ce

P.D. a văzut apartamentul, i-a dat inculpatului 15.000 dolari S.U.A., întocmind

și o chitanță în care s-a menționat că acea sumă reprezintă un împrumut

returnabil.

Pentru a întări convingerea părții

vătămate că tranzacția încheiată era valabilă, inculpatul i-a spus că în

Moldova are o fermă foarte mare evaluată la 250.000 dolari S.U.A. situație

ireală.

După o săptămână P.D. luând legătura

cu inculpatul pentru a ști care este situația, i s-a răspuns de acesta „să aibă

răbdare fiind o problemă mai delicată de trafic de influență”.

3, 4, 5 Între timp, inculpatul l-a

anunțat pe P.D. că mai are apartamente de vânzare în centrul civic, motiv

pentru care acesta din urmă i-a contactat pe V.E., N.R.A. și D.C.

Aceștia s-au prezentat la sediul

firmei inculpatului care le-a indicat adresele apartamentelor și după ce ei

le-au văzut, recurentul i-a pus să întocmească câte o cerere adresată

Primarului General al Capitalei prin care solicitau aprobarea cumpărării unui

apartament cu 3 și respectiv cu 2 camere în centrul civic, cereri, care nu au

fost datate.

De menționat că anterior întocmirii

solicitărilor scrise, inculpatul le-a spus părților vătămate că are cunoștințe

cu funcții înalte în cadrul Primăriei Capitalei și la SC R. SA asupra cărora

are influență, putând să-i determine să aprobe documentele necesare cumpărării

unui apartament în acel loc.

După întocmirea cererilor,

inculpatul a pretins și primit drept avans următoarele sume: 5.500 dolari

S.U.A. V.E., fără a întocmi chitanța, 8.000 dolari S.U.A. de la N.N., tatăl lui

N.R.A. pentru care a întocmit un act de mână și 2.000 dolari S.U.A. de la D.C.

prin intermediul lui V.E. pentru care s-a întocmit o chitanță.

În cursul lunii decembrie 1993,

inculpatul i-a chemat pe P.D., N.R.A. și V.E. pentru a semna contractele de

vânzare–cumpărare și pentru a i se da restul de bani. Li s-a prezentat pentru

semnat contracte de vânzare-cumpărare în alb care apăreau ca fiind emise de SC

R. SA în care erau menționate ca obiect al vânzării apartamentele văzute

anterior.

Inculpatul le-a explicat părților

vătămate că aceste contracte nu sunt semnate de persoanele în drept, întrucât

nu și-au primit banii promiși.

După semnarea lor, inculpatul a

primit pe bază de chitanță de la P.D. 15.000 dolari S.U.A. de la N.A.R., 3.300

dolari S.U.A. și de la V.E. 3.000 dolari S.U.A. spunându-le, totodată, să

păstreze discreție totală, întrucât ce face el este „trafic de influență pur”.

Ulterior, el a încercat să-i evite

pe aceștia până în luna ianuarie 1994, când le-a promis că le va restitui banii

ceea ce era imposibil, întrucât sumele respective au fost date lui B.I.M.

pentru a-și retrage plângerea formulată împotriva lui.

Întrucât inculpatul era din nou în

situația de a fi reclamat le-a înmânat părților vătămate un Euro cec în valoare

de 47.000 dolari S.U.A. care nu avea acoperire, lucru constatat de aceștia când

au vrut să-l încaseze.

În luna ianuarie 1994, inculpatul

având nevoie de câteva sute de dolari, a mers la o cunoștință, care neavând

lichidități i-a dat în alb un Euro cec Primindu-l, recurentul i-a promis că i-l

va restitui a doua zi.

Văzând că inculpatul nu se ține de

promisiune, persoana respectivă a anulat această filă C.E.C.

Inculpatul a pus pe o altă persoană

să completeze documentul respective pentru suma de 47.000 dolari S.U.A. cu

numele și adresa lui P.D., pe care i l-a dat deși știa că nu poate fi încasat.

6) În luna septembrie 1993, partea

vătămată A.D. intenționând să cumpere în București un apartament, prin

intermediul unei prietene, l-a cunoscut pe inculpat care i-a promis că-i va

procura unul duplex în centrul civic.

Procedând în același mod ca și în

cazul lui B.I.M. după ce i-a arătat un apartament, inculpatul i-a cerut 15.000

dolari S.U.A. și a pus-o să completeze o cerere.

Fiind convinsă că a fost indusă în

eroare, partea vătămată i-a solicitat restituirea avansului.

Deoarece, era amânată și ea trebuia

să plece la Paris partea vătămată a lăsat o procură unei persoane pentru a-i

recupera banii.

La insistențele acelei persoane,

recurentul i-a dat 3.000 dolari S.U.A., iar pentru diferența de 12.000 dolari

S.U.A. un Euro cec care nu a putut fi onorat.

Față de această situație inculpatul

a apelat la fratele său care domiciliază în Belgia și care i-a restituit lui

A.D. suma respectivă.

În același mod, inculpatul a

procedat și cu partea vătămată C.M. care dorea să cumpere un apartament în

București, împuternicind în acest scop pe o cunoștință a sa.

Inculpatul a primit de la aceasta

avans 15.000 dolari S.U.A., dar din cauza întârzierii perfectării actelor, la

cerere, i-a restituit suma respectivă.

7, 8) În luna mai 1999, A.A. a

sesizat poliției faptul că inculpatul P.R.P. l-a înșelat cu 5.000 dolari S.U.A.

prin vânzarea unui apartament despre care a susținut că este al său, fapta ce

nu corespundea realității.

Inculpatul i-a propus spre cumpărare

contra sumei de 80.000 dolari S.U.A. un apartament cu un avans de 25.000 dolari

S.U.A., din care 1.000 dolari S.U.A. trebuiau plătiți în momentul semnării

înscrisului, iar restul de 25.000 dolari S.U.A., la data de 3 mai 1994. Cu

această ocazie, s-a încheiat o înțelegere precontractuală inculpatul primind

1.000 dolari S.U.A.

La data de 28 aprilie 1994, el a

mers la firma părții vătămate și i-a cerut 4.000 dolari S.U.A. pe motiv că are

urgentă nevoie de acești bani, pentru perfectarea actelor la notariat și pentru

unele datorii mai vechi.

Cu această ocazie, i-a arătat o

chitanță de mână din care rezulta că S.N. vinde inculpatului apartamentul ce

urma să fie revândut lui A.A. la prețul de 15.400 dolari S.U.A., banii fiind

primiți de la cumpărător, înainte de perfectarea actelor. Văzând acest document

partea vătămată i-a dat inculpatului suma cerută în contul prețului.

Văzând că se întârzie perfectarea

actelor, partea vătămată a luat legătura cu S.N. de la care a aflat că nu a

vândut și nici nu intenționa să vândă apartamentul respectiv. Lucrurile complicându-se,

inculpatul a mers la S.N. cu care a întocmit o chitanță de mână pentru

renunțarea la cumpărarea imobilului și prin care anula chitanța de mână ce

atesta vânzarea, datată din 15 aprilie 1993.

Întrucât nu avea bani pentru a-i

restitui, i-a dat părții vătămate faianță, a cărei contravaloare a acoperit

prejudicial.

De menționat că în primăvara anului

1993, între inculpat și S.N. a intervenit o convenție verbală, prin care

ultimul era de acord să închirieze primului apartamentul său pentru a–și înființa

o societate comercială, obligându-se în schimb să-l ia asociat pe S.N., iar

dividentele ce urmau să-i revină să reprezinte plata chiriei.

Profitând de faptul că S.N. era

bolnav și nu se putea deplasa, inculpatul i-a luat mai multe semnături în alb

pe care le-a folosit la comiterea faptei în dauna părții vătămate, A.A.

9) La data de 25 iulie 1994, partea

civilă N.S. a sesizat pe lucrătorii de poliție faptul că a fost înșelat cu

ocazia derulării unui contract comercial în scopul obținerii sumei de 18.000 dolari

S.U.A. pe care a dat-o inculpatului.

Cei doi s-au cunoscut în luna martie

1993, când inculpatul s-a prezentat ca fiind președinte a unei societăți

comerciale și i-a spus că este un prosper om de afaceri având valori mobiliare

și imobiliare.

Fiind convins de seriozitatea

inculpatului, partea civilă a încheiat un contract privind exportul și importul

de mărfuri și produse alimentare din Grecia. Acest contract a fost semnat de

inculpat, în calitate de președinte al societății comerciale și de câtre partea

civilă, ca persoană fizică.

La 7 septembrie 1993, inculpatul i-a

dat suma de 5.200 dolari S.U.A. spunându-i că reprezintă profitul din afacerile

în care investise, această acțiune fiind făcută în scopul de a-l menține în

eroare.

Întrucât vechiul contract expirase,

cei doi au încheiat un altul, N.S. contribuind cu 20.000 dolari S.U.A.

După împlinirea termenului de 104

zile prevăzut în noul contract, N.S. i-a solicitat inculpatului profitul de

40%, însă acesta a încercat în diferite moduri să dovedească valabilitatea

contractului prin existența banilor rezultați din „afacerile” făcute cu firmele

grecești.

Astfel, la data de 5 octombrie 1994,

inculpatul l-a anunțat pe N.S. să se prezinte la B.F.R. din București pentru a

ridica 25.000 dolari S.U.A., dar când acesta a mers acolo a constatat că nu se

depusese nici o sumă de bani pe numele său.

Ulterior, inculpatul I-a dat părții

vătămate două Eurocecuri în valoare de câte 10.000 dolari S.U.A. fiecare,

spunându-i să meargă la B.R.C.E. pentru a le încasa, ceea ce nu s-a putut

întrucât documentele financiare nu aveau trecută parola, astfel încât, nu

puteau fi onorate. Partea civilă i-a dat inculpatului Eurocecurile,

păstrându-și însă copii după acestea.

Ulterior, recurentul i-a oferit spre

cumpărare apartamentul ce fusese dat și lui A.A. precum și cel duplex prezentat

lui P.D. și B.I.M., propuneri ce au fost refuzate de partea civilă N.S. Atunci

inculpatul i-a spus să-și deschidă un cont în valută, deoarece fratele său,

care locuiește în Belgia va depune 25.000 dolari S.U.A., propunere care nu s-a

concretizat, astfel încât păgubitul a făcut plângere la poliție.

După depunerea reclamației,

inculpatul i-a dat părții civile marfă în valoare de 10.177 dolari S.U.A.,

condiționând restituirea restului de schimbarea declarațiilor de la poliție, în

sensul că banii au fost dați cu titlu de împrumut.

intermediul unei persoane inculpatul i-a cunoscut pe cetățenii greci M.V. și

P.J., pe care i-a convins să înființeze o societate mixtă în scopul aprovizionării

a două fabrici românești cu concentrate din Grecia.

S-a hotărât ca asociați la firma

mixtă să fie cei doi cetățeni greci, soția inculpatului și încă o persoană, iar

aportul părții române să fie pentru fiecare 20.000 lei în total 40.000 lei, iar

cel al străinilor de câte 2.500 dolari S.U.A.

La data de 20 august 1992,

societatea mixtă a fost înregistrată la Ministerul Comerțului și deși primise

din partea cetățenilor străini câte 2.500 dolari S.U.A. pentru constituirea

capitalului social, inculpatul a depus doar 158 dolari S.U.A. și câte 56 dolari

S.U.A. în numele fiecărui asociat, restul banilor fiind folosiți în interes

personal de către el.

În luna septembrie 1992, cetățenii

greci au trimis un camion cu 1440 baxuri cu sticle de suc de lămâie, iar contravaloarea

mărfii, 3.926.160 lei a fost încasată de societatea mixtă prin filă C.E.C.

După intrarea banilor în cont, fără

să achite contravaloarea mărfii de 2.880 dolari S.U.A., inculpatul a cheltuit

banii în interes personal.

La două luni după expedierea mărfii,

M.V. a sosit la București pentru a-i solicita achitarea mărfii.

Întrucât, în acea perioadă a avut

diferende și cu alți cetățeni greci, care-l reclamaseră la poliție, inculpatul

l-a invitat pe vânzător la domiciliul său și acolo l-a determinat să semneze o

declarație de ieșire din societate, pe care el a folosit-o la întocmirea unei

procuri prin care asociații au împuternicit pe o anumită persoană să se ocupe

de cesionarea părților sociale ale lui M.V., în favoarea soției recurentului.

Pentru a-și asigura totuși o

justificare, inculpatul a măsluit un înscris în numele altui cetățean grec din

care rezulta că acesta, în calitate de președinte a unei societăți comerciale a

primit de la inculpat contravaloare mărfii expediate din Grecia pe adresa societății

mixte.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, părțile civile P.D.,

N.A.R., N.N., V.E. și inculpatul.

Părțile civile V.E., P.D. și N.R.

și-au retras apelurile declarate.

Curtea de Apel București, secția I

penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și cel al

părții civile N.N. a desființat în parte sentința numai cu privire la greșita

achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C.

pen., a neaplicării pedepsei complementare și cu privire la omisiunea obligării

inculpatului la despăgubiri civile către N.N.

Rejudecând cauza, instanța de apel,

în baza art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat

pe inculpatul P.R.P. la 4 ani închisoare, pedeapsă pe care a contopit-o cu

celelalte sancțiuni penale aplicate, urmând ca în temeiul art. 33 lit. a) și

art. 34 lit. b) C. pen., să execute 4 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost

interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă

de 2 ani.

Conform art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., a fost obligat să plătească părții civile N.N., suma de 8.000 dolari

S.U.A. sau contravaloarea în lei la cursul de zi, cu titlu de despăgubiri.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale hotărârii, iar apelul inculpatului a fost respins. (Decizia nr. 208 din 6

mai 1999 a Curții de Apel București, secția I penală).

Împotriva acestor soluții au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul

P.R.P.

Prin decizia nr. 1682 din 28 martie

2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei a fost

admis, casată hotărârea respectivă precum și sentința nr. 330 din 13 august 1999

a Tribunalului București, numai cu privire la încadrarea juridică a 6

infracțiuni de înșelăciune și la pedepsele aplicate.

Au fost înlăturate dispozițiile art.

33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa rezultantă descontopită și în

temeiul art. 334 C. proc. pen., încadrarea juridică pentru cele 6 infracțiuni

de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., a fost schimbată

în 6 infracțiuni fiecare prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen., texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat la

câte 3 ani închisoare.

Conform art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare sporită

cu 2 ani închisoare, în final inculpatul urmând să execute 6 ani închisoare și

2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Recursul inculpatului a fost respins

ca nefondat.

Ulterior condamnatul a introdus o

contestație în anulare, invocând că hotărârile nu sunt legale, deoarece

instanța de recurs a omis să înceteze procesul penal pentru un număr de 4

infracțiuni prevăzute de art. 215 C. pen. și două de art. 290 C. pen., în

temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen., deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale prevăzută de art.

121 combinat cu art. 122 și art. 124 C. pen.

Curtea Supremă de Justiție examinând

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare și constatând că sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 386 lit. c) C. proc. pen., potrivit

art. 391 C. proc. pen., a admis-o ulterior și a desființat decizia atacată

numai cu privire la omisiunea pronunțării încetării procesului penal pentru

infracțiunile la care a intervenit prescripția răspunderii penale potrivit art.

124 C. pen., raportat la art. 121 și art. 122 C. pen. (Încheierea pronunțată la

data de 23 mai 2002).

La termenul din 27 martie 2003, s-a

procedat la rejudecarea recursurilor.

Având în vedere că potrivit art. 346

alin. (1) C. proc. pen., în caz de încetare a procesului penal, instanța este

obligată să soluționeze și acțiunea civilă, referitor la infracțiunile de

înșelăciune pentru care a intervenit prescripția, cauza a fost amânată de

câteva ori pentru lipsă de procedură cu unele părți civile.

Cauza a fost amânată și la cererea

părții civile S.N. care, atât în scris, cât și oral, la termenele din 5

decembrie 2002 și 13 martie 2003, a motivat că solicită acordarea unor termene

pentru ca recurentul să-și achite sumele reprezentând prejudiciul cauzat,

întrucât are înțelegere cu inculpatul în acest sens.

La termenul din 27 martie 2003,

unele dintre părți civile s-au prezentat și au solicitat să se ia act că au

fost despăgubite de către inculpat (au depus acte în acest sens).

Partea civilă S.N. a arătat că

inculpatul nu i-a achitat prejudiciul cauzat.

Procurorul având cuvântul, a pus

concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor și în ce privește cele

4 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

13 și două prevăzute de art. 290 C. pen., aplicarea pentru aceste 6 fapte

penale a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât a intervenit

prescripția răspunderii penale.

Apărătorul inculpatului, sintetizând

concluziile scrise depuse la dosar, a susținut că hotărârile nu sunt legale,

deoarece nu au fost respectate normele procedurale cu ocazia efectuării

urmăririi penale în special cele privind asistența juridică obligatorie, precum

și cele referitoare la întocmirea actului de sesizare a instanței, motiv pentru

care a solicitat să se constate că operează sancțiunea nulității absolute cu

toate consecințele sale.

Totodată, inculpatul prin apărătorul

său, a solicitat ca pentru infracțiunile privitor la care s-a împlinit

prescripția, să fie continuat procesul pentru stabilirea nevinovăției.

Astfel, s-a susținut că prin

rechizitoriul din 28 decembrie 1995, emis de Parchetul General de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

pentru 4 infracțiuni (pct. 3, 4, 5 și 10 rechizitor) fără să existe ordonanța

emisă de procuror prin care să se fi dispus punerea în mișcare a acțiunii penal

și nici cu ocazia întocmirii acestui act nu a fost suplinită nelegalitatea

respectivă.

A doua critică se referă la faptul

că pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., pentru care competența

efectuării urmăririi penale revine procurorului, aceasta nu este însoțită și de

ordonanța prin care s-a dispus începerea urmăririi penale pentru fapta penală

respectivă, conform art. 228 C. proc. pen.

O altă critică formulată de

inculpat, se referă la lipsa apărătorului ales și nici a celui eventual numit

din oficiu la prezentarea materialului de urmărire penală.

În sfârșit, s-a mai susținut că

actul de sesizare a instanței în final, nu cuprinde în mod expres cuvintele:

„trimitere a sa în judecată”, omisiune care în final atrage după sine nulitatea

absolută a actului respectiv.

Apărătorul a mai susținut că

hotărârile pronunțate nu sunt temeinice, deoarece nejustificat instanțele nu au

administrat unele probe în apărare, ca de exemplu efectuarea unor expertize

grafologice și nici nu au lămurit natura juridică a „Eurocecurilor” cărora nu

li se poate aplica Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934 nefiind instrumente de

plată.

În ce privește recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, apărătorul a solicitat

respingerea lui.

În urma examinării lucrărilor

dosarului, și a motivelor de casare invocate de procuror și inculpat, prin

apărătorul său, în scris și oral, Curtea constată și reține următoarele:

Un prim aspect procesual care

trebuie avut în vedere este acela că rejudecarea recursurilor procurorului și

inculpatului, are loc, în urma admiterii contestației în anulare, în temeiul

art. 386 lit. c) C. proc. pen., și desființării, în parte, a deciziei

contestate nr. 1862 din 28 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, numai privitor la acele infracțiuni de înșelăciune și fals pentru care

se susține că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Recursurile Parchetului și

inculpatului, urmează a se constata că sunt fondate, în limitele și cu

precizările ce se vor arăta în continuare.

Referitor la infracțiunile de

înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

13 C. pen., se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunile prevăzute

de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., pentru motivele arătate în scris, corect

analizate în considerentele deciziei sus-menționate [(în aceste cazuri,

inducerea în eroare s-a realizat în forma prevăzută de art. 215 alin. (1) și

(2) C. pen., și nu în forma prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol)

]

.

De asemenea, se impune a se constata

intervenirea prescripției răspunderii penale privitor la aceste infracțiuni,

prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și la infracțiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., iar, drept

urmare, să se înceteze pentru ele procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit.

b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

Privitor la aceste infracțiuni, în

mod greșit, inculpatul a fost condamnat la pedepse cu închisoare, fără să se

observe, că, de la data săvârșirii lor, s-a împlinit termenul de prescripție

specială prevăzută de art. 124 C. pen., raportat la art. 122 lit. d) C. pen.

Așa fiind, se impune casarea

hotărârilor atacate și după înlăturarea dispozițiilor art. 33 și art. 34 C.

pen. și a sporului de 2 ani închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată pentru

infracțiunile concurente, descontopită în pedepsele componente.

Reținând că, pentru infracțiunile

prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și prevăzute de art. 290 C.

pen., de la data săvârșirii lor, s-a împlinit termenul de prescripție mai

sus-menționat, se va înceta procesul penal față de inculpat, pentru aceste

infracțiuni.

Pedepsele pentru celelalte

infracțiuni, în privința cărora există autoritate de lucru judecat, prin

decizia secției penale a Curții Supreme de Justiție, nr. 1682 din 28 martie

2001, urmează a fi recontopite, și astfel, inculpatul va executa pedeapsa cea

mai grea, de 4 ani închisoare.

Inculpatul recurent a invocat oral

și a susținut, în scris, prin apărătorul său, în esență, următoarele: că

infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și prevăzute de

art. 290 C. pen., privitor la care s-a dispus rejudecarea recursurilor

reprezintă o parte a pluralității de infracțiuni, pentru care inculpatul a fost

cercetat, trimis în judecată și condamnat, cu încălcarea unor dispoziții

fundamentale care reglementează desfășurarea procesului penal, ceea ce impune

constatarea nulității absolute, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Dintre

aceste încălcări, recurentul a stăruit asupra celor prevăzute de art. 171 alin.

(2) C. proc. pen., relative la obligativitatea asistenței juridice în cursul

urmăririi penale, întrucât el era arestat și avea apărător ales. Sub acest

aspect, inculpatul-recurent a arătat că, deși apărătorul său ales nu a putut fi

prezent, motivat, la data stabilită de organul de urmărire penală, pentru

reprezentarea materialului respectiv, la data de 21 decembrie 1995, i-a fost

impus un apărător din oficiu, cu care el nu a fost de acord.

În concret, a fost arătat că, în aceste

împrejurări, a fost întocmit procesul verbal, în care s-a menționat că

„inculpatul nu este de acord să fie asistat de avocat din oficiu, deși i s-a

pus în față materialul de urmărire penală”. Tot atunci, se arată că a mai fost

completat un proces verbal tip, din 21 decembrie 1995, în care s-a făcut

precizarea că „inculpatul refuză să fie asistat, din oficiu, de apărător”.

Recurentul a mai arătat că: „acest

proces verbal nu conține mențiunea prezentării materialului de urmărire penală

și că, de altfel, din cuprinsul întregului dosar, rezultă, în mod cert, că nu

i-a fost prezentat materialul de urmărire penală.”

În sfârșit, pentru a ilustra

încălcarea dreptului la apărare, recurentul arată că delegația avocatului din

oficiu, M., poartă data de 25 decembrie 1995, iar pretinsul proces verbal de

prezentare a materialului de urmărire penală, care conține mențiunea refuzului

său de a fi asistat de apărător din oficiu, are data de 21 decembrie 1995.

Așa fiind, recurentul conchide că,

din actele dosarului, rezultă cert, că, în momentul întocmirii procesului

verbal din 21 decembrie 1995, care de altfel, nici nu conține mențiunea că i-a

fost prezentat materialul de urmărire penală, inculpatul nu a avut apărător,

nici chiar din oficiu; că pentru infracțiunile pentru care s-a împlinit

termenul de prescripție al răspunderii penale, solicită continuarea judecății

pentru stabilirea nevinovăției.

Recurentul a mai invocat și alte

critici, arătate și dezvoltate în notele scrise de la dosar, care, însă, se

referă la pretinse nereguli ale urmăririi penale și judecății, care nu atrag

însă sancțiunea nulității absolute.

Privitor la obiecțiile recurentului,

care se referă la încălcări ale legii, ce atrag nulitatea absolută, se impune

remarca că, date fiind limitele rejudecării impuse de temeiul juridic al

contestației în anulare admise, Curtea nu poate decât să constate existența

acestor încălcări, dar nu le poate valorifica, datorită limitelor investirii,

mai sus-menționate.

Așa fiind, chiar dacă sunt reale și,

deci, întemeiate, criticile privind încălcarea, în cursul urmăririi penale, a

dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., care garantează dreptul la

apărare a inculpatului arestat, și care atrag nulitatea absolută, conform art.

197 alin. (2) C. proc. pen., vor putea fi valorificate numai printr-o altă cale

extraordinară de atac, cea a recursului în anulare.

De asemenea, trebuie reținută și

examinată solicitarea recurentului ca, privitor la infracțiunile pentru care

s-a împlinit termenul de prescripție și referitor la care se impune încetarea

procesului penal, să se continue procesul pentru stabilirea nevinovăției sale,

în condițiile prevăzute de art. 13 C. proc. pen.

Desigur, de principiu, exercitarea

acestui drept, prevăzut de art. 13 C. proc. pen., ar impune reluarea procesului

penal, de la instanța de fond, pentru că se tinde să se dovedească nevinovăția,

ceea ce presupune admiterea de probe, în condițiile unei judecăți, după toate

regulile Codului de procedură penală, pe parcursul a trei grade de jurisdicție.

Curtea consideră, însă, că invocarea

prevederilor art. 13 C. proc. pen., în acest moment procesual, după ce

existența acestor infracțiuni și a vinovăției sale a fost verificată printr-o

cercetare judecătorească în trei grade de jurisdicție, nu poate determina o trimitere

a cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond.

Desigur, o asemenea cerere va putea

fi valorificată, în cazul în care hotărârile ar ajunge să fie casate, în urma

unui recurs în anulare, pentru temeiurile de nulitate absolută invocate, la

care ne-am referit.

Pentru aceste considerente,

recursurile Parchetului și inculpatului vor fi admise și casate hotărârile

atacate, numai în limitele menționate la început.

Urmează a se constata că urmare

amânărilor acordate la cererea părților civile pentru a-i da posibilitatea

inculpatului să acopere prejudiciile cauzate prin infracțiunile de înșelăciune

săvârșite, părțile civile P.D. și N.R.A. au declarat, la ultimul termen, că au

fost integral despăgubite de către inculpat (au depus și acte în acest sens).

Restul dispozițiilor hotărârilor,

atât cele care privesc latura penală, cât și cele referitoare la latura civilă,

vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către inculpatul P.R.P.

împotriva deciziei nr. 208 din 6 mai 1999 a Curții de Apel București, secția I

penală.

Casează decizia atacată și sentința

nr. 330 din 13 august 1998 a Tribunalului București numai cu privire la

încadrarea juridică a infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin.

(1) și (3) cu aplicarea art. 13 C. pen., la omisiunea aplicării dispozițiilor

ar. 121 raportat la art. 124 C. pen. și a încetării procesului penal pentru

infracțiunea de înșelăciune și pentru cea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată precum și referitor la sporul de pedeapsă aplicat.

Înlătură dispozițiile art. 33 și

art. 34 C. pen., descontopește pedeapsa rezultantă aplicată pentru

infracțiunile concurente în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea

lor și înlătură sporul de 2 ani închisoare.

Potrivit art. 334 C. proc. pen.,

schimbă încadrarea juridică a faptelor din infracțiunile prevăzute de art. 215

alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunile

prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În temeiul art. 10 alin (1) lit. g)

C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., încetează

procesul penal pornit împotriva inculpatului P.R.P. pentru infracțiunile prevăzute

de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și pentru

cele prevăzute de art. 290 C. pen.

În baza art. 33 și art. 34 C. pen.,

contopește pedepsele aplicate infracțiunilor pentru care nu a operat

prescripția răspunderii penale și dispune ca inculpatul P.R.P. să execute

pedeapsa cea mai grea și anume 4 ani închisoare.

Constată că părțile civile P.D. și

N.R.A. au fost despăgubite integral de către inculpat.

Menține restul dispozițiilor

hotărârilor, atât în ce privește latura penală, cât și cea civilă a procesului.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 aprilie 2003.