ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2006

Asupra recursului de față:

Prin

decizia civilă nr. 1126 A din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins ca nefondat

apelul contestatoarelor V.V. și R.A. împotriva sentinței civile nr. 1061 din 25

noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a

respins contestația îndreptată asupra dispoziției nr. 3131 din 30 iulie 2004

emise de Primarul general al municipiului București, dispoziție potrivit căreia

s-a respins notificarea deoarece nu s-a făcut dovada proprietății.

În

motivarea hotărârii sale instanța de apel a apreciat că art. 22 din Legea nr.

10/2001 nu conține prevederi speciale cu privire la dobândirea dreptului de

proprietate, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun ale

acțiunii în revendicare.

În

acest context s-a considerat că n-au fost încălcate prevederile art. 22.1 alin.

(1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care arată că prin

actele translative de proprietate se înțeleg actele de vânzare-cumpărare,

tranzacția, donația, extrasul de carte funciară, actul sub semnătură privată.

Or,

apreciază aceeași instanță de apel, mențiunile din lista anexă a Decretului de

expropriere nu fac dovada proprietății, astfel că nu există probe în acest

sens.

Împotriva

susmenționatei decizii au declarat recurs contestatoarele care au invocat pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., în raport de care au susținut incorecta aplicare a

legii în interpretarea dată de Normele metodologice aprobate prin H.G. 498/2004

și anume la art. 22.1 lit. d) prin care se arată că nu numai actele translative

de proprietate, dar orice acte care atestă proprietatea constituie proba

proprietății.

Recurentele

menționează că reglementarea din Normele specificate, în sensul că dovedirea

calității de persoane îndreptățite se poate face cu orice act juridic care

atestă deținerea proprietății la momentul preluării abuzive, a fost consacrată

în mod explicit și prin completarea art. 22 din Legea nr. 10/2001 prin

introducerea art. 22

1

care dispune că existența și întinderea

dreptului de proprietate este prezumată a fi cea recunoscută în actul normativ

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Mai

mult, recurentele fac trimitere la alin. (2) din articolul suscitat care

prevede că în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Recurentele

susțin în final că au probat că sunt persoane îndreptățite la restituire în

accepțiunea Legii nr. 10/2001 prin indicarea decretului de expropriere.

Deliberând,

Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul pentru simpla rațiune că

recurentele-contestatoare au dovedit că sunt persoane îndreptățite în sensul

art. 3 din Legea nr. 10/2001 deoarece au demonstrat că sunt proprietare, în

urma succesiunii autorilor lor, asupra imobilului demolat pentru care pretind

măsuri reparatorii.

Astfel,

recurentele au demonstrat că imobilul, proprietatea autorilor lor, a fost

preluat de stat, ca efect al exproprierii, situație ce rezultă din Decretul nr.

19 din 4 februarie 1977, anexa 1 poziția 40, potrivit înscrisului de la fila 4

fond.

O

asemenea atestare a proprietății în persoana autorilor recurentelor este

confirmată și prin înscrisurile de la filele 3, 27 și 28 fond, în care aceeași

proprietari erau în evidențele cadastrale ale imobilului dar și cele fiscale

locale cu privire la imobilul, ulterior demolat.

Or,

așa cum este interpretat art. 22 din Legea nr. 10/2001 în Normele metodologice

de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. 498/2004, la art. 22.1 lit. d)

se apreciază că actul doveditor este și orice act juridic ce atestă deținerea

proprietății de persoana îndreptățită la data preluării cum este: extrasul de

carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul verbal întocmit cu ocazia

preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care

atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei

respective.

În

speță, prin înscrisurile menționate și precizate mai sus, se probează

proprietatea autorilor recurentelor contestatoare, ceea ce determină calitatea

acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din

Legea nr. 10/2001.

Întrucât

instanțele precedente au făcut o incorectă aplicare a legii în privința

calității procesuale active a recurentelor-contestatoare, urmează ca Înalta

Curte de Casație și Justiție să admită recursul și să caseze cu trimiterea

cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

pentru ca instanța de trimitere să abordeze fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

V.V. și R.A.

împotriva deciziei civile nr. 1126 A din 15 iunie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 1061 din 25 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la

Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.