ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2006

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 194 din 16

martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul

nr. 1167/2004, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de

contestatoarea P.G. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului

București, prin primarul general, cu motivarea că nu s-au depus înscrisurile

doveditoare de proprietate în termenul prevăzut de lege, fiind incidente

dispozițiile alineatului unic al O.U.G. nr. 10/2003 care prevede că în toate

cazurile actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită, după expirarea

termenului prevăzut de alin. (1) nu mai pot fi admise ca probe pentru

soluționarea cauzei.

Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin decizia nr. 608/A din 23 septembrie 2005, a admis apelul contestatoarei; a

schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația; drept

consecință a fost anulată dispoziția nr. 2990 din 24 mai 2004 și obligată intimata

să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafața de

216 mp situat în București.

Pentru a pronunța decizia instanța

de apel a reținut că potrivit prevederilor art. 22

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie

2005, potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența sau, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive,

precum și dispozițiile alin. (2) al aceluiași text de lege, conform cărora, în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar.

Arată instanța că la poziția nr. 106

din Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 55 din 23

martie 1981 apare evidențiat în calitate de proprietar al imobilului I.B.,

tatăl apelantei.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Municipiul București, întemeiat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că instanța, la pronunțarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere doar

înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției și nu

cele depuse ulterior.

Analizând hotărârea recurată, prin

prisma criticilor formulate și în raport de probele administrate în toate

etapele procesuale, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 2990 din 24 mai

2004, emisă de primarul general al municipiului București, notificarea

formulată de reclamant a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada dreptului de

proprietate.

Din înscrisurile anexate notificării

a rezultat că din anul 1953 și până în anul 1981 la rolul fiscal al imobilului

mai sus descris a figurat drept plătitor de impozite tatăl reclamantei, I.B.,

că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere

nr. 55/1981, că imobilul construcției a fost demolat și că, potrivit

procesului-verbal nr. 289 din 15 aprilie 1982, autorul reclamantei a încasat

despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 23 pct.

1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta

avea obligația de a comunica reclamantei că documentația necesară este

insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, dispoziție pe care

recurenta nu a îndeplinit-o.

Ca atare, în faza jurisdicțională,

instanța a complinit cerințele legii, în sensul completării probatoriului necesar

a fi administrat, astfel cum dispune legea de reparație.

Instanța de apel a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 22

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005, lege nouă, de imediată aplicare

potrivit cu care, în absența unor probe contrare existența dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive.

În cauză, din anexa la Decretul nr.

55/1981, poziția 106, rezultă că imobilul a fost preluat de I.B.

Drept urmare, făcând aplicarea alin.

(2) al art. 22, în conformitate cu care, în absența unor probe contrare

persoana nominalizată în actul administrativ sau de autoritate este presupusă a

deține imobilul sub nume de proprietar, instanța a constatat calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantei, astfel cum este definită prin art. 3 și art.

4 alin. (2) din legea de reparație.

Înalta Curte, constatând că prin

decizia recurată legea de reparație a fost corect aplicată și că motivele de

recurs întemeiate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt

neîntemeiate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

deciziei civile nr. 608/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția

a VII –a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 mai

2006.