ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2006

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 194 din 16 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 1167/2004, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea P.G. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București, prin primarul general, cu motivarea că nu s-au depus înscrisurile doveditoare de proprietate în termenul prevăzut de lege, fiind incidente dispozițiile alineatului unic al O.U.G. nr. 10/2003 care prevede că în toate cazurile actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită, după expirarea termenului prevăzut de alin. (1) nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 608/A din 23 septembrie 2005, a admis apelul contestatoarei; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația; drept consecință a fost anulată dispoziția nr. 2990 din 24 mai 2004 și obligată intimata să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafața de 216 mp situat în București.

Pentru a pronunța decizia instanța de apel a reținut că potrivit prevederilor art. 22 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, precum și dispozițiile alin. (2) al aceluiași text de lege, conform cărora, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Arată instanța că la poziția nr. 106 din Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 55 din 23 martie 1981 apare evidențiat în calitate de proprietar al imobilului I.B., tatăl apelantei.

Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul București, întemeiat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța, la pronunțarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere doar înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției și nu cele depuse ulterior. Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 2990 din 24 mai 2004, emisă de primarul general al municipiului București, notificarea formulată de reclamant a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Din înscrisurile anexate notificării a rezultat că din anul 1953 și până în anul 1981 la rolul fiscal al imobilului mai sus descris a figurat drept plătitor de impozite tatăl reclamantei, I.B., că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 55/1981, că imobilul construcției a fost demolat și că, potrivit procesului-verbal nr. 289 din 15 aprilie 1982, autorul reclamantei a încasat despăgubiri. Potrivit dispozițiilor art. 23 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta avea obligația de a comunica reclamantei că documentația necesară este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, dispoziție pe care recurenta nu a îndeplinit-o.

Ca atare, în faza jurisdicțională, instanța a complinit cerințele legii, în sensul completării probatoriului necesar a fi administrat, astfel cum dispune legea de reparație. Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 22 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, lege nouă, de imediată aplicare potrivit cu care, în absența unor probe contrare existența dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. În cauză, din anexa la Decretul nr. 55/1981, poziția 106, rezultă că imobilul a fost preluat de I.B.

Drept urmare, făcând aplicarea alin. (2) al art. 22, în conformitate cu care, în absența unor probe contrare persoana nominalizată în actul administrativ sau de autoritate este presupusă a deține imobilul sub nume de proprietar, instanța a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, astfel cum este definită prin art. 3 și art. 4 alin. (2) din legea de reparație. Înalta Curte, constatând că prin decizia recurată legea de reparație a fost corect aplicată și că motivele de recurs întemeiate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei civile nr. 608/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII –a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2006.