ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3554/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 24 aprilie

2003, modificată la 29 mai 2003, reclamanta V.R.P.T. a chemat în judecată pe

pârâta SC T. A.SA București pentru a fi obligată să-i vândă la prețul de

136.162 lei apartamentul nr. 22 situat în București.

Motivând acțiunea, reclamanta a

susținut că în anul 1990 a solicitat pârâtei să-i vândă apartamentul în care

locuia în baza contractului de închiriere nr. 103823 din 18 octombrie 1973,

pârâta dându-și acordul și stabilind prețul la suma de 136.160 lei prin fișa de

calcul din 5 iulie 1990, îndrumând-o prin adresa din 22 aprilie 1991 să depună

prețul la CEC în contul pârâtei.

A mai arătat reclamanta că, deși a

plătit prețul în condițiile fixate de pârâtă și a locuit neîntrerupt în

apartament fără ca pârâta să-i perceapă chirie, aceasta a refuzat în mod

nejustificat să întocmească contractul de vânzare-cumpărare, deși reclamanta a

solicitat în repetate rânduri acest lucru.

În raport de cele arătate,

reclamanta a apreciat că între ea și pârâtă a intervenit un antecontract de

vânzare-cumpărare, ceea ce justifică acțiunea de față, potrivit cu principiul

executării în natură a obligațiilor.

În drept, reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 970 și art. 1073 C. civ. și ale art. 5 alin. (2)

din Decretul-lege nr. 61/1990.

Prin sentința civilă nr. 8190 din 6

noiembrie 2003, Judecătoria sectorului 3 București a respins acțiunea ca fiind

prescrisă, iar apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 524/A din 08 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă.

Asemenea primei instanțe, curtea de

apel a statuat că acțiunile personale având ca obiect obligația de a face

izvorâtă din antecontracte de vânzare-cumpărare, cum este acțiunea introdusă de

reclamantă, sunt supuse prescripției extinctive în termenul general de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Nu a fost primită nici teza

susținută prin motivarea apelului de către reclamantă, potrivit căreia acțiunea

pe care a utilizat-o este o acțiune mixtă, cu caracteristici atât de acțiune

reală, cât și de acțiune personală, întrucât ceea ce se solicită instanței,

anume obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu

conduce în mod direct la realizarea dreptului, cum se întâmplă, spre exemplu,

în cazul acțiunii prin care se pretinde predarea unui imobil. Mai mult decât

atât, în cazul acțiunilor mixte, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea

dreptului se determină în funcție de situația concretă, iar în speță, chiar

dacă s-ar reține această calificare a acțiunii, nu se poate aprecia incidența

prevederilor art. 21 din Decretul nr. 157/1958, acțiunea reclamantei

întemeindu-se pe un drept de creanță.

În fine, nu a fost reținută nici

susținerea referitoare la întreruperea cursului prescripției în sensul art. 16

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât dincolo de împrejurarea că nu a

fost probat, faptul că pârâta nu a mai perceput chirie ulterior datei achitării

prețului de către reclamantă nu reprezintă prin el însuși dovada neîndoielnică

a recunoașterii tacite a dreptului reclamantei.

Reclamanta a declarat recurs

susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea legii, caz de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei pentru care solicită casarea

ei și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării ei în fond.

Dezvoltând în fapt recursul,

reclamanta arată că acțiunea sa are caracter mixt, care în esență tinde la

recunoașterea și realizarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în

cauză, nefiindu-i astfel aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, ci

dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

În subsidiar, reclamanta reia teza

întreruperii cursului prescripției prin faptul neperceperii chiriei de către

pârâtă de la data plății prețului, ceea ce echivalează neîndoielnic cu

recunoașterea dreptului de proprietate.

Recursul nu este fondat.

Potrivit susținerilor constante ale

reclamantei, dezvoltate prin descrierea împrejurărilor de fapt, între părți nu

a existat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, adică un antecontract,

ci a avut loc o veritabilă vânzare-cumpărare manifestată prin exprimarea

acordului părților, plata prețului și predarea efectivă a bunului vândut.

Obiect al vânzării-cumpărării fiind

un apartament, convenția părților nu este supusă cerinței de formă prevăzută de

art. 948 C. civ. drept condiție de valabilitate a contractului, vinderea fiind

perfectă între părți îndată ce s-au învoit asupra lucrului și prețului (art. 1295

C. civ.).

Deși nu cere înscrisul autentic

pentru valabilitatea contractului, legea impune însă, fie în vederea

conservării unei dovezi a contractului, fie pentru îndeplinirea cerințelor de

publicitate (asigurarea opozabilității față de terți a vânzării respective),

redactarea unui înscris cu rol probatoriu.

În aceste împrejurări, dacă o parte

contractantă s-ar opune la confecționarea înscrisului, la cererea celorlalte

părți ea ar putea fi obligată de către instanța de judecată la plata de daune

interese cominatorii, iar hotărârea instanței va ține loc de înscris

constatator al vânzării, dacă partea care a formulat cererea a făcut dovada

încheierii contractului în condițiile prevăzute de lege, acțiunea cu un

asemenea obiect fiind o acțiune în constatare, fundamentată pe prevederile art.

111 C. proc. civ. și imprescriptibilă.

Cele de mai sus au fost arătate pentru

a se stabili calea corectă în justiție deschisă reclamantei pentru cazul că

susținerile sale sunt reale.

Reclamanta nu a ales însă asemenea

cale, ci a calificat raporturile juridice dintre ea și pârâtă ca fiind o

promisiune de vânzare-cumpărare (antecontract), cerând în justiție obligarea

pârâtei de a-și onora promisiunea de a vinde.

Față de obiectul neechivoc al

obiectului acțiunii, care nu poate fi schimbat de instanțe potrivit art. 129

alin. ultim C. proc. civ. și nici în căile de atac [art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.], în mod corect instanțele învestite în fond și în apel au statuat în

sensul că s-a prescris dreptul la acțiune și prescripția nu s-a întrerupt prin

faptul că pârâta nu a pretins chirie din anul 1991, anul promisiunii de vânzare

și până în prezent.

Într-adevăr, acțiunea având ca

obiect obligația de a face este o acțiune personală, cu caracter obligațional,

deosebindu-se esențial de acțiunea reală al cărei obiect este întotdeauna un

lucru.

Ori asemenea acțiune privitoare la

un drept de creanță este prescriptibilă extinctiv potrivit prevederilor art. 1

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 combinate cu prevederile art. 21 din

același act normativ.

Pentru toate cele ce preced recursul

va fi respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta V.R.P.T. împotriva deciziei nr. 524 din 8 iunie 2004 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 mai 2005.