ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8775/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 21 aprilie 2003, reclamanții Ș.G., Ș.M. și M.Ș. au chemat în judecată pe pârâții V.T.C. și I.S., solicitând: - constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3161 din 5 iulie 2002 în privința înstrăinării garajului de 15,84 mp; - restabilirea situației anterioare, în sensul revenirii garajului în proprietatea vânzătoarei. În motivarea acțiunii, întemeiate pe O.U.G. nr. 40/1999 (aprobată și modificată prin Legea nr. 241/2001) și art. 966 și art. 968 C. civ., reclamanții au susținut că: - la 14 iunie 2001 au închiriat de la pârâta V.T.C., conform art. 2 din O.U.G.

40/1999, pe o durată de 5 ani, apartamentul nr. 1, situat în București, compus din 5 camere, dependințe și un garaj de 15,84 mp; - ca urmare a notificării lor, de respectare a dreptului de preemțiune prevăzut de art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999, pârâta locatoare le-a comunicat, la 14 iunie 2002, intenția de vânzare a spațiului închiriat, inclusiv prețul și i-a invitat să se prezinte la 17 iulie 2002, ora 10,30 la un anumit birou notarial, pentru încheierea contractului; - pârâta proprietară nu s-a prezentat la notar, deși ei, prin notificare, i-au comunicat consimțământul lor ferm de acceptare a ofertei de vânzare, precum și rugămintea de perfecta tranzacția după un an, interval necesar obținerii unui împrumut pentru achitarea prețului de 90.000 dolari S.U.A.; - fără să aștepte până la expirarea perioadei de închiriere sau cel puțin până la 9 iulie 2003, pârâta V.T.C.

a vândut însă garajul pârâtului I.S., care, la 2 aprilie 2003, i-a somat să elibereze acel spațiu. Pe parcursul procesului, la 16 iunie 2003, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând pentru aceleași motive, constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare în discuție și cu privire la suprafața de 17,59 mp, aferentă garajului și cota din părțile comune ale imobilului (pod, camera utilităților de la subsol), aflate în indiviziune forțată. Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 7185 din 24 noiembrie 2003, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că: - în speță, contractul de închiriere a fost prelungit, astfel că, potrivit O.U.G. nr. 40/1999, dreptul de preemțiune al reclamanților a devenit inoperant; - actul normativ menționat se referă expres la locuință, și nu la spații cu altă destinație ori la teren; - achiesarea pârâtei V.T.C.

la pretențiile reclamanților este irelevantă. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 2036 din 4 octombrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți, cu motivarea că: - dreptul de preemțiune al chiriașilor se referă exclusiv la locuință, nu și la garaj; - transmiterea dreptului de proprietate a cotei indivize de 50% asupra garajului și unor părți comune (subsol și pod) nu afectează existența coproprietății forțate. Reclamanții au declarat recurs, prin care au solicitat modificarea ultimei hotărâri și schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., reclamanții au susținut că: - decizia atacată cuprinde motive contradictorii deoarece au încheiat cu pârâta V.T.C.

un singur contract de închiriere (la 14 iunie 2001), care nu a fost prelungit; - potrivit Legilor nr. 114/1996 și nr. 50/1991, dependințele fac parte din locuință, iar acestei noțiuni îi sunt asimilate și anexele gospodărești, cum ar fi, de pildă, garajele; - instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la interogatoriul pârâților și înscrisurile cadastrale, probe din care rezultă că podul și camera utilităților de la subsol reprezintă bunuri accesorii ce fac obiectul proprietății comune și forțate și, ca atare, nu pot fi înstrăinate decât odată cu bunul principal, respectiv apartamentele imobilului. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, reține că, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, competența soluționării acestui recurs revine în prezent Curții de Apel București.

Așa fiind, conform art. II alin. (1) și (3) din Legea nr. 219/2005, recursul declarat în cauză va fi trimis spre competentă soluționare instanței sus menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Trimite la Curtea de Apel București recursul declarat de reclamanții Ș.G., Ș.M. și M.Ș. împotriva deciziei nr. 2036/A din 4 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, spre competentă soluționare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2005.