ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3785/2004

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 425 din 14

ianuarie 2000 înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

reclamanta F.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. București,

solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, pârâta să fie obligată

la plata sumei de 205.875.000 lei reprezentând contravaloarea folosinței

apartamentului 29 și 30 situate în București.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale și refuză să le

elibereze.

La data de 3 martie 2000, pârâta S.C. R. S.A.

București a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând

respingerea acțiunii și să se constate nulitatea absolută a contractului de

închiriere încheiat între reclamantă și D.G.A.F.I. București, precum și a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat subsecvent acestuia în temeiul Legii

nr. 61/90 și Legii nr. 85/1992 pentru fraudă la lege.

Printr-o cerere separată, reclamanta și-a

majorat cuantumul pretențiilor la suma de 24.373,46 USD pentru perioada 15

iunie 1999-30 octombrie 2000.

Prin sentința civilă nr. 74 din 23 ianuarie

2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

principală și cererea reconvențională, ca neîntemeiate, reținând în legătură cu

cererea principală că deși i s-a pus în vedere să-și precizeze temeiul de

drept, reclamanta nu s-a conformat, astfel că, până la soluționarea în final a

cauzei, aceasta nu a indicat temeiul juridic al pretențiilor.

S-a mai reținut că reclamanta este proprietara

apartamentelor nr. 28-29-30 situate în sector 1, conform contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 33023/39953/21861 din 28 iunie 1999.

Potrivit adresei Primăriei Municipiului

București – D.G.A.F.I. nr. 934 din 28 februarie 2002, pârâta S.C. R. S.A. nu

figurează cu contract de închiriere și nici în evidența contabilă, pentru

utilizarea spațiului pentru apartamentul nr. 30.

Din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a

devenit proprietara apartamentului 30 la data de 28 iunie 1999, iar de la 01

iunie 1999 pârâtei-reclamante i s-a sistat plata chiriei.

Instanța nu a reținut argumentul reclamantei din

concluziile scrise conform căruia, pârâta a fost evacuată din imobil în baza

sentinței civile nr. 17804 din 13 octombrie 2000 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 în dosarul nr. 13.627/1999 nedefinitivă, hotărârea neavând

autoritate de lucru judecat.

Cererea reconvențională vizează existența

fraudei la lege drept cauză a nulității absolute a contractului de închiriere

urmat de contractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost dovedită, astfel că

a fost respinsă de instanță.

Împotriva sentinței susmenționată au declarat

apel F.G. și S.C. R. S.A., prima, criticând sentința pentru că, greșit a

reținut instanța de fond că nu a făcut dovada folosinței fără drept a

apartamentului proprietatea sa și cea de a doua, că instanța nu a reținut că

reclamanta a obținut un spațiu excedentar prin includerea în fișa locativă a

unor persoane fictive, procedeu ce constituie fraudă la lege.

Prin decizia nr. 374/A din 10 septembrie 2001,

Curtea Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondate ambele

apeluri, reținându-se că anterior vânzării apartamentelor, acestea au fost

folosite de pârâți, care a achitat contravaloarea chiriei astfel cum rezultă

din facturile emise de S.C. H.N. S.A. și din adresa nr. 2674 din 29 noiembrie

1999.

Instanța de apel face referire și la hotărârea

nr. 17104 prin care a fost dispusă evacuarea apelantei-pârâte S.C. R. S.A. la

data de 13 octombrie 2000, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1893 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

iar la data de 6 iunie 2001, S.C. R. S.A. s-a autoevacuat.

S-a mai reținut că pârâta a contestat existența

valabilă a dreptului real invocat de reclamantă ca temei al solicitărilor

bănești, iar reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat direct pârâtei să

părăsească imobilul.

Instanța de apel a stabilit că nu a rezultat

frauda la lege săvârșită de părțile contractuale pentru a putea fi stabilită

nulitatea convenției.

În contra deciziei de mai sus, a declarat recurs

reclamanta F.G., criticând-o pentru nelegalitate și invocând nulitățile

prevăzute la art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. precum și art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta F.G. a

criticat hotărârile pronunțate deoarece acestea au apreciat în mod greșit că,

în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., stabilind greșit că

fapta pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa și folosi fără drept, fără titlu spațiul

proprietatea sa și de a refuza să îl elibereze ar reprezenta o faptă licită.

În esență, reclamanta a arătat că pârâta a

ocupat și folosit abuziv un spațiu care nu îi aparține, cauzând un prejudiciu

în cuantum de 604.559.386 lei reprezentând lipsă de folosință, așa cum a

statuat expertiza pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000, instanțele

neluând în discuție somațiile făcute și cererea de evacuare, pârâta fiind pusă

în întârziere.

De asemenea nu s-au luat în discuție adresele

Primăriei Municipiului București prin care se cere eliberarea spațiului,

proprietatea reclamantei, ceea ce conduce la concluzia că pârâta este de rea

credință, deși aceasta a susținut că a achitat contravaloarea folosirii către

S.C. H.N. S.A., fapt cu totul neadevărat.

Contrar actelor dosarului, instanța de apel a

reținut că S.C. R. S.A. s-a autoevacuat, deși potrivit actelor depuse,

evacuarea s-a făcut în urma pronunțării hotărârii judecătorești, la 30

octombrie 2000.

Recursul este fondat.

Prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost

ulterior precizată reclamanta F.G. a cerut obligarea pârâtei S.C. R. S.A.

București la contravaloarea folosinței apartamentelor 29 și 30 din București,

pe perioada 1 iunie 1999-29 februarie 2000 în valoare de 205.875.000 lei,

ulterior majorată la cuantumul de 604.559.386 lei, apartamente cumpărate în 28

iunie 1999 de reclamantă în baza contractelor cu Primăria București,

Departamentul Patrimoniului Imobiliar.

Până în luna iunie 1999, când s-au încheiat

contractele, reclamanta avea calitatea de chiriaș.

Pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale.

Aceasta prin întâmpinare și cererea

reconvențională a susținut că ar avea contract de închiriere și că a plătit

chiria și a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

închiriere și a contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și

D.G.A.F.I. București pentru frauda la lege susținând că la data vânzării,

spațiul le era închiriat legal și plăteau chirie și că reclamantei i s-a vândut

fără repartiție, fără verificări, vânzătorul fiind indus în eroare.

Din actele dosarului pârâta nu figurează nici cu

contract de închiriere, nici cu fișa în evidența contabilă pentru plata

chiriei.

De la 1 iunie 1999, a fost sistată primirea

chiriei de la pârâta pentru că s-a vândut spațiul.

Pârâta s-a autoevacuat la 30 octombrie 2000

conform declarației părții făcută în instanță, ca urmare a sentinței de

evacuare rămasă definitivă.

Așadar între părți nu sunt raporturi juridice

specifice dintre proprietar și chiriaș.

Din această perspectivă, speța dedusă recursului

de față pune în discuție contravaloarea lipsei de folosință de la 15 iunie 1999

până la 30 octombrie 2000, așadar înainte de autoevacuare.

Din acest punct de vedere se privește ca greșit

procedeul instanței de fond, necorectat în apel de a considera ca licită fapta

pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa și folosi fără drept spațiul proprietatea

reclamantei și de a refuza să îl elibereze, fiind evacuată silit pe cale

judecătorească prin sentința civilă nr. 17804 din 13 octombrie 2000 a

Judecătoriei sectorului 1 București.

Este evident că, în speță, sunt suficiente

dovezi la dosar din care rezultă ocuparea fără titlu și folosirea fără drept a

apartamentelor nr. 29 și 30 de către pârâtă în perioada 15 iunie 1999-30

octombrie 2000, înainte de autoevacuare, pentru care aceasta din urmă are obligația

să plătească contravaloarea folosirii acestor apartamente.

Față de cele ce preced, se impune admiterea

recursului declarat de reclamantă, casarea în parte a hotărârii atacate,

admiterea apelului reclamantei împotriva sentinței instanței de fond pe care o

schimbă în parte, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei

la plata lipsei de folosință în sumă de 604.559.386 lei pe perioada 15 iunie

1999- 30 octombrie 2000, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. se va obliga pârâta la 21.706.180 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta F.G. împotriva deciziei nr. 374/A din 10 septembrie 2001 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează în parte.

Admite apelul reclamantei împotriva sentinței

nr. 74 din 23 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe

care o schimbă în parte, în sensul că, admite acțiunea reclamantei și obligă pe

pârâta S.C. R. S.A. București la plata sumei de 604.559.386 lei reprezentând

lipsa de folosință pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

Obligă pe pârâtă la 21.706.180 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.