ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3785/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 425 din 14 ianuarie 2000 înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta F.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. București, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata sumei de 205.875.000 lei reprezentând contravaloarea folosinței apartamentului 29 și 30 situate în București. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale și refuză să le elibereze. La data de 3 martie 2000, pârâta S.C. R. S.A. București a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii și să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între reclamantă și D.G.A.F.I.

București, precum și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat subsecvent acestuia în temeiul Legii nr. 61/90 și Legii nr. 85/1992 pentru fraudă la lege. Printr-o cerere separată, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 24.373,46 USD pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000. Prin sentința civilă nr. 74 din 23 ianuarie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea principală și cererea reconvențională, ca neîntemeiate, reținând în legătură cu cererea principală că deși i s-a pus în vedere să-și precizeze temeiul de drept, reclamanta nu s-a conformat, astfel că, până la soluționarea în final a cauzei, aceasta nu a indicat temeiul juridic al pretențiilor.

S-a mai reținut că reclamanta este proprietara apartamentelor nr. 28-29-30 situate în sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 33023/39953/21861 din 28 iunie 1999. Potrivit adresei Primăriei Municipiului București – D.G.A.F.I. nr. 934 din 28 februarie 2002, pârâta S.C. R. S.A. nu figurează cu contract de închiriere și nici în evidența contabilă, pentru utilizarea spațiului pentru apartamentul nr. 30. Din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a devenit proprietara apartamentului 30 la data de 28 iunie 1999, iar de la 01 iunie 1999 pârâtei-reclamante i s-a sistat plata chiriei. Instanța nu a reținut argumentul reclamantei din concluziile scrise conform căruia, pârâta a fost evacuată din imobil în baza sentinței civile nr. 17804 din 13 octombrie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 în dosarul nr. 13.627/1999 nedefinitivă, hotărârea neavând autoritate de lucru judecat.

Cererea reconvențională vizează existența fraudei la lege drept cauză a nulității absolute a contractului de închiriere urmat de contractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost dovedită, astfel că a fost respinsă de instanță. Împotriva sentinței susmenționată au declarat apel F.G. și S.C. R. S.A., prima, criticând sentința pentru că, greșit a reținut instanța de fond că nu a făcut dovada folosinței fără drept a apartamentului proprietatea sa și cea de a doua, că instanța nu a reținut că reclamanta a obținut un spațiu excedentar prin includerea în fișa locativă a unor persoane fictive, procedeu ce constituie fraudă la lege. Prin decizia nr. 374/A din 10 septembrie 2001, Curtea Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri, reținându-se că anterior vânzării apartamentelor, acestea au fost folosite de pârâți, care a achitat contravaloarea chiriei astfel cum rezultă din facturile emise de S.C.

H.N. S.A. și din adresa nr. 2674 din 29 noiembrie 1999. Instanța de apel face referire și la hotărârea nr. 17104 prin care a fost dispusă evacuarea apelantei-pârâte S.C. R. S.A. la data de 13 octombrie 2000, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1893 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar la data de 6 iunie 2001, S.C. R. S.A. s-a autoevacuat. S-a mai reținut că pârâta a contestat existența valabilă a dreptului real invocat de reclamantă ca temei al solicitărilor bănești, iar reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat direct pârâtei să părăsească imobilul. Instanța de apel a stabilit că nu a rezultat frauda la lege săvârșită de părțile contractuale pentru a putea fi stabilită nulitatea convenției.

În contra deciziei de mai sus, a declarat recurs reclamanta F.G., criticând-o pentru nelegalitate și invocând nulitățile prevăzute la art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. precum și art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta F.G. a criticat hotărârile pronunțate deoarece acestea au apreciat în mod greșit că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., stabilind greșit că fapta pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa și folosi fără drept, fără titlu spațiul proprietatea sa și de a refuza să îl elibereze ar reprezenta o faptă licită. În esență, reclamanta a arătat că pârâta a ocupat și folosit abuziv un spațiu care nu îi aparține, cauzând un prejudiciu în cuantum de 604.559.386 lei reprezentând lipsă de folosință, așa cum a statuat expertiza pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000, instanțele neluând în discuție somațiile făcute și cererea de evacuare, pârâta fiind pusă în întârziere.

De asemenea nu s-au luat în discuție adresele Primăriei Municipiului București prin care se cere eliberarea spațiului, proprietatea reclamantei, ceea ce conduce la concluzia că pârâta este de rea credință, deși aceasta a susținut că a achitat contravaloarea folosirii către S.C. H.N. S.A., fapt cu totul neadevărat. Contrar actelor dosarului, instanța de apel a reținut că S.C. R. S.A. s-a autoevacuat, deși potrivit actelor depuse, evacuarea s-a făcut în urma pronunțării hotărârii judecătorești, la 30 octombrie 2000. Recursul este fondat. Prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost ulterior precizată reclamanta F.G. a cerut obligarea pârâtei S.C. R. S.A.

București la contravaloarea folosinței apartamentelor 29 și 30 din București, pe perioada 1 iunie 1999-29 februarie 2000 în valoare de 205.875.000 lei, ulterior majorată la cuantumul de 604.559.386 lei, apartamente cumpărate în 28 iunie 1999 de reclamantă în baza contractelor cu Primăria București, Departamentul Patrimoniului Imobiliar. Până în luna iunie 1999, când s-au încheiat contractele, reclamanta avea calitatea de chiriaș. Pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale. Aceasta prin întâmpinare și cererea reconvențională a susținut că ar avea contract de închiriere și că a plătit chiria și a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere și a contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și D.G.A.F.I.

București pentru frauda la lege susținând că la data vânzării, spațiul le era închiriat legal și plăteau chirie și că reclamantei i s-a vândut fără repartiție, fără verificări, vânzătorul fiind indus în eroare. Din actele dosarului pârâta nu figurează nici cu contract de închiriere, nici cu fișa în evidența contabilă pentru plata chiriei. De la 1 iunie 1999, a fost sistată primirea chiriei de la pârâta pentru că s-a vândut spațiul. Pârâta s-a autoevacuat la 30 octombrie 2000 conform declarației părții făcută în instanță, ca urmare a sentinței de evacuare rămasă definitivă. Așadar între părți nu sunt raporturi juridice specifice dintre proprietar și chiriaș. Din această perspectivă, speța dedusă recursului de față pune în discuție contravaloarea lipsei de folosință de la 15 iunie 1999 până la 30 octombrie 2000, așadar înainte de autoevacuare.

Din acest punct de vedere se privește ca greșit procedeul instanței de fond, necorectat în apel de a considera ca licită fapta pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa și folosi fără drept spațiul proprietatea reclamantei și de a refuza să îl elibereze, fiind evacuată silit pe cale judecătorească prin sentința civilă nr. 17804 din 13 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București. Este evident că, în speță, sunt suficiente dovezi la dosar din care rezultă ocuparea fără titlu și folosirea fără drept a apartamentelor nr. 29 și 30 de către pârâtă în perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000, înainte de autoevacuare, pentru care aceasta din urmă are obligația să plătească contravaloarea folosirii acestor apartamente.

Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea în parte a hotărârii atacate, admiterea apelului reclamantei împotriva sentinței instanței de fond pe care o schimbă în parte, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei la plata lipsei de folosință în sumă de 604.559.386 lei pe perioada 15 iunie 1999- 30 octombrie 2000, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. se va obliga pârâta la 21.706.180 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta F.G. împotriva deciziei nr. 374/A din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează în parte. Admite apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 74 din 23 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că, admite acțiunea reclamantei și obligă pe pârâta S.C. R. S.A. București la plata sumei de 604.559.386 lei reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Obligă pe pârâtă la 21.706.180 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.