ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6114/2005

Asupra conflictului negativ de competență de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 12 martie 2003, reclamanții A.I. și A.Ș. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea certificatului de moștenitor nr. 69/1966 și a certificatului suplimentar de vacanță succesorală nr. 480/1977, eliberate de Notariatul de stat al sectorului 1 București, precum și repunerea moștenitorilor în termenul legal de acceptare a succesiunii defunctului D.G. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că: - defunctul D.G. a decedat la 26 aprilie 1966, rămânând ca persoane cu vocație succesorală D.N., soție, decedată în anul 1970, N.D., fiu, decedat în anul 1997, fără urmași, D.N., căsătorită A., fiică, decedată în anul 1988, A.M., nepoată de fiică, decedată în anul 1979, A.N.I., legatar universal al defunctei D.N.

și văr primar cu aceasta, decedat în anul 2000, A.I. și A.Ș., soția – respectiv, fiul lui A.N.I.; - atât certificatul de moștenitor nr. 69/1966, cât și certificatul suplimentar de vacanță succesorală nr. 480/1977 sunt lovite de nulitate absolută deoarece într-unul din imobilele din masa succesorală locuia N.D., fiul defunctului, care a acceptat tacit moștenirea; - pe de altă parte, certificatul suplimentar de vacanță succesorală este fără obiect, întrucât o moștenire declarată vacantă trece în patrimoniul statului ca universalitate cu bunuri, iar un alt imobil din masa succesorală (situat în București) fusese preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951 (aplicabil bunurilor abandonate); - în consecință, ambele certificate sunt încheiate cu fraudarea legii, prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la devoluțiunea succesorală și cu încălcarea ordinii publice.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 7376 din 26 noiembrie 2003, a respins cererea, ca neîntemeiată reținând că: - potrivit certificatelor criticate, persoanele cu vocație la succesiunea defunctului D.G. au renunțat la moștenire, iar reclamanții nu au dovedit că această renunțare a fost afectată de vreun viciu de consimțământ sau că persoanele menționate ar fi acceptat expres ori tacit succesiunea; - N.D., fiul defunctului D.G., a decedat în anul 1997, fără a face nici un demers în sensul contestării certificatelor de moștenitori în discuție; - afirmația reclamanților, că sunt singurii moștenitori ai defunctului N.D., nu poate fi verificată. Curtea de Apel București, secția civilă, prin decizia nr. 1012 din 31 mai 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, cu motivare că: - toate persoanele cu vocație la succesiunea defunctului D.G.

au renunțat la moștenire prin declarații date în fața notarului de stat, care fac dovada celor consemnate până la „înscriere în fals”. - în calitate de moștenitori ai defunctului A.N.I., reclamanții aveau vocație la succesiunea defunctei D.N., care însă renunțase la succesiunea tatălui său. Reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că ambele hotărâri ar fi greșite deoarece moștenitorii defunctului D.G. au acceptat tacit succesiunea, iar potrivit art. 694 C. proc. civ., nu mai puteau reveni, după 9 ani, asupra acestei acceptări. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin încheierea nr. 290 din 26 noiembrie 2004, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, reținând că, față de obiectul litigiului, în speță sunt incidente dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 493/2004.

Curtea de Apel București, secția civilă, prin decizia nr. 586 din 29 aprilie 2005, și-a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat că s-a ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestui conflict. S-a reținut că: - recursul declarat în cauză nu privește nici una din materiile specifice prevăzute de art. 2 pct. 2 C. proc. civ.; - normele tranzitorii stabilite prin O.U.G. nr. 65/2004 și Legea nr. 493/2004 nu includ vreo dispoziție care să dea competența soluționării recursului curții de apel care a pronunțat hotărârea supusă acestei căii de atac; - decizia atacată a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 65/2004, astfel că, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 493/2004, recursul declarat în cauză trebuia să fie soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la acest conflict negativ de competență Înalta Curte de Casație și Justiție reține că încheierea precedentă prin care și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, constituie atât declinator, cât și regulator de competență. Așa fiind, competența soluționării recursului declarat din această cauză se va stabili în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Stabilește în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a recursului declarat de A.I. și A.Ș. deciziei nr. 1012A din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.