ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6114/2005

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 12 martie 2003, reclamanții A.I. și

A.Ș. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând anularea certificatului de moștenitor nr. 69/1966

și a certificatului suplimentar de vacanță succesorală nr. 480/1977, eliberate

de Notariatul de stat al sectorului 1 București, precum și repunerea

moștenitorilor în termenul legal de acceptare a succesiunii defunctului D.G.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că:

- defunctul D.G. a decedat la 26

aprilie 1966, rămânând ca persoane cu vocație succesorală D.N., soție, decedată

în anul 1970, N.D., fiu, decedat în anul 1997, fără urmași, D.N., căsătorită A.,

fiică, decedată în anul 1988, A.M., nepoată de fiică, decedată în anul 1979, A.N.I.,

legatar universal al defunctei D.N. și văr primar cu aceasta, decedat în anul

2000, A.I. și A.Ș., soția – respectiv, fiul lui A.N.I.;

- atât certificatul de moștenitor

nr. 69/1966, cât și certificatul suplimentar de vacanță succesorală nr. 480/1977

sunt lovite de nulitate absolută deoarece într-unul din imobilele din masa

succesorală locuia N.D., fiul defunctului, care a acceptat tacit moștenirea;

- pe de altă parte, certificatul

suplimentar de vacanță succesorală este fără obiect, întrucât o moștenire declarată

vacantă trece în patrimoniul statului ca universalitate cu bunuri, iar un alt

imobil din masa succesorală (situat în București) fusese preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 111/1951 (aplicabil bunurilor abandonate);

- în consecință, ambele certificate

sunt încheiate cu fraudarea legii, prin nesocotirea dispozițiilor legale

referitoare la devoluțiunea succesorală și cu încălcarea ordinii publice.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 7376 din 26 noiembrie 2003, a respins cererea, ca

neîntemeiată reținând că:

- potrivit certificatelor criticate,

persoanele cu vocație la succesiunea defunctului D.G. au renunțat la moștenire,

iar reclamanții nu au dovedit că această renunțare a fost afectată de vreun

viciu de consimțământ sau că persoanele menționate ar fi acceptat expres ori

tacit succesiunea;

- N.D., fiul defunctului D.G., a

decedat în anul 1997, fără a face nici un demers în sensul contestării

certificatelor de moștenitori în discuție;

- afirmația reclamanților, că sunt

singurii moștenitori ai defunctului N.D., nu poate fi verificată.

Curtea de Apel București, secția

civilă, prin decizia nr. 1012 din 31 mai 2004, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanți, cu motivare că:

- toate persoanele cu vocație la

succesiunea defunctului D.G. au renunțat la moștenire prin declarații date în

fața notarului de stat, care fac dovada celor consemnate până la „înscriere în

fals”.

- în calitate de moștenitori ai

defunctului A.N.I., reclamanții aveau vocație la succesiunea defunctei D.N.,

care însă renunțase la succesiunea tatălui său.

Reclamanții au declarat recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că ambele hotărâri ar fi

greșite deoarece moștenitorii defunctului D.G. au acceptat tacit succesiunea,

iar potrivit art. 694 C. proc. civ., nu mai puteau reveni, după 9 ani, asupra

acestei acceptări.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, prin încheierea nr. 290 din 26 noiembrie 2004, și-a declinat

competența în favoarea Curții de Apel București, reținând că, față de obiectul

litigiului, în speță sunt incidente dispozițiile art. II alin. (3) din Legea

nr. 493/2004.

Curtea de Apel București, secția

civilă, prin decizia nr. 586 din 29 aprilie 2005, și-a declinat competența în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat că s-a ivit un

conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pentru soluționarea acestui conflict.

S-a reținut că:

- recursul declarat în cauză nu

privește nici una din materiile specifice prevăzute de art. 2 pct. 2 C. proc.

civ.;

- normele tranzitorii stabilite prin

O.U.G. nr. 65/2004 și Legea nr. 493/2004 nu includ vreo dispoziție care să dea

competența soluționării recursului curții de apel care a pronunțat hotărârea

supusă acestei căii de atac;

- decizia atacată a fost pronunțată

înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 65/2004, astfel că, potrivit art. II

alin. (2) din Legea nr. 493/2004, recursul declarat în cauză trebuia să fie

soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la acest conflict negativ

de competență Înalta Curte de Casație și Justiție reține că încheierea

precedentă prin care și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel

București, constituie atât declinator, cât și regulator de competență.

Așa fiind, competența soluționării

recursului declarat din această cauză se va stabili în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește în favoarea Curții de Apel București

competența de soluționare a recursului declarat de A.I. și A.Ș. deciziei nr. 1012A

din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.