ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj reclamanta SC S.A. Filiași în contradictoriu cu pârâtul V.A., a solicitat instanței constatarea nulității contractului de închiriere din 8 iulie 2000 încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cereri reclamanta a susținut că prin contractul a cărei anulare o cere, pârâtul i-a închiriat o serie de bunuri necesare desfășurării activității, actul fiind întocmit fără consimțământul valabil al părții ce se obligă, în sensul că la încheierea actului societatea a fost reprezentată tot de pârâtul V.A. Acțiunea a fost precizată ulterior de către reclamantă care a invocat ca motiv de nulitate și cauza ilicită și falsă a contractului de închiriere întrucât actul a fost întocmit în scopul prejudicierii societății cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b), g) și k) din C.A.P.

Tribunalul Dolj, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 1309 din 17 noiembrie 2004 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Prima instanță a reținut, cu referire la lipsa consimțământului intimatului, că la încheierea contractului societatea a fost în mod legal reprezentată, pârâtul având și calitatea de președinte al consiliului de administrație al societății, potrivit art. 8 lit. j) din contractul de administrare și gestionare a patrimoniului conform căruia pârâtul era mandatat să încheie acte juridice cu terții. S-a mai reținut că societății reclamante nu i-a fost adus nici un prejudiciu în condițiile în care contractul de închiriere nu a fost executat, nu s-a perceput chirie de la societate și nici nu a fost înregistrat în evidențele contabile ale acesteia.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b), g) și k) din C.A.G.P., raportat la dispozițiile art. 20.1 din statutul societății, prima instanță a constatat că acestea privesc antrenarea răspunderii organului de conducere și nu constituie motive de nulitate absolută sau relativă în sensul arătat de reclamantă, neaducând atingere valabilității actului juridic la momentul încheierii. Nu s-a putut reține nici cauza ilicită și nici cauza falsă ca motive de nulitate, față de împrejurarea că pârâtul nu a încălcat nici o dispoziție legală imperativă, de ordine publică sau bunele moravuri, dimpotrivă pârâtul nu a solicitat plata pentru bunurile puse la dispoziția societății. Împotriva sentinței de fond a declarat apel reclamanta SC S.A.

Filiași criticile vizând netemeinicia și nelegalitatea soluției pronunțate. Reclamanta a susținut în esență că în cauză nu a existat consimțământul valabil exprimat al societății la încheierea contractului, pârâtul având o dublă calitate la acea dată și, în consecință în mod greșit instanța de fond a apreciat că acesta putea să exprime un consimțământ valabil în calitate de președinte al reclamantei, situație contrară dispozițiilor C.A.G.P. și statutului societății.

Prin decizia nr. 47 din 15 februarie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția comercială a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 8 iulie 2000. S-a reținut astfel că pârâtul, în calitate de președinte al societății nu a angajat în mod valabil cooperativa într-o operațiune patrimonială, întrucât potrivit dispozițiilor statutare, semnătura acestuia trebuia însoțită de semnătura contabilului șef sau locțiitorilor acestora, ori prin contractul de închiriere pârâtul a angajat cooperativa în raporturi juridice patrimonial, fără semnătura contabilului șef. În mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 966 – 968 C. civ., în speță, contractul de închiriere fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 20.3 din statut, situație ce atrage nulitatea actului astfel încheiat.

Împrejurarea că pârâtul a stabilit unilateral chiria și a ascuns existența contractului câtă vreme a fost președinte al cooperativei a fost calificată de instanța de apel ca o atitudine imorală. Scopul contractului a fost vădit ilicit cu referire la obținerea unor sume de bani de către pârât cu titlu de chirie stabilită unilateral de pârât. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs pârâtul V.A. care a invocat motive de nelegalitate și netemeinicie a deciziei recurate și a solicitat în fond, după admiterea recursului, menținerea soluției primei instanțe. Recursul nu a fost motivat în drept. Criticile formulate de recurent vizează în principal interpretarea greșită a probatoriului administrat în cauză, precum și încălcarea dispozițiilor statutare cu referire la mandatul președintelui cooperativei de a angaja societatea în relații patrimoniale cu terții.

Recurentul a susținut că la data semnării contractului în societate nu era angajat direct un contabil ce ținea evidența, astfel că în mod greșit instanța de apel a apreciat că semnătura sa trebuia însoțită de cea a contabilului șef, acesta neexistând în statul de funcții al societății. Contractul de închiriere a fost încheiat conform legii, cu respectarea atât a statutului societății cât și C.A.G.P. În mod greșit instanța a apreciat aspectul imoral și ilicit al contractului, în condițiile în care contractul a fost încheiat în luna iulie 2001, iar pârâtul a fost înlocuit în luna august 2001, timp în care nu putea încasa chiria. Cu referire la înregistrarea contractului în evidențele contabile ale societăți, instanța de apel a reținut în mod greșit că la registrul general în anul 2000 figurează un alt înscris, în realitate contractul fiind încheiat în anul 2000. Recursul este nefondat.

Având în vedere că în calea de atac a recursului instanța este ținută a analiza motivele de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul invocând în principal motive de netemeinicie. Înalta Curte, în temeiul art. 306 C. proc. civ., va analiza singura critică ce poate fi încadrată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și anume interpretarea greșită a dispozițiilor legale cu referire la cauzele de nulitate ce au stat la baza pronunțării deciziei în apel. Susținerile recurentului cu privire la critica de nelegalitate adusă mandatului său nu pot fi primite, întrucât acestea au fost formulate odată cu concluziile scrise, deci după împlinirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 303 C. proc.

civ., pentru motivarea recursului. Din analiza lucrărilor din dosar se constată că recurentul în calitate de președinte al consiliului de administrație a încheiat cu sine însuși, un contract de închiriere privind utilaje ce urmau a fi puse la dispoziția societății. Împrejurarea că respectivul contract angaja societatea într-o activitate patrimonială, respectiv aceea de a achita chiria pentru bunurile închiriate, este de natură să creeze prezumția să semnătura președintelui consiliului de administrație nu era suficientă în raport de prevederile statutare ale societății, ce obliga însoțirea semnăturii sale de cea a contabilului șef. Susținerea recurentului că nu există pe statul de funcții al societății o atare funcție este combătută tot de către recurent când afirmă că exista un contabil ce ținea evidența.

Deci, în mod firesc prevederile statutare făceau referire la acea funcție. Împrejurarea că recurentul nu a făcut public contractul de închiriere, dar a înțeles să solicite chiria la un termen de aproximativ 3 ani de la încheierea acestuia, este de asemenea o circumstanță care, așa cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, conduce la calificarea cauzei ca imorală, cauză ce conduce implicit la nulitatea actului astfel întocmit. În mod corect instanța de apel a apreciat cu privire la dispozițiile art. 966 – 968 C. civ. incidente în speță. Astfel, în mod cert contractul de închiriere a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor din statut, respectiv art. 20.3, statut ce reprezintă legea de organizare și funcționare a societății.

Împrejurarea că recurentul a stabilit unilateral o chirie care angaja societatea patrimonial, că a ascuns acest lucru societății, precum și faptul că recurentul a utilizat acest înscris, înăuntrul termenului de prescripție, în fața autorităților, solicitând instanțelor restituirea sumelor de bani reprezentând chirie nepercepută, toate acestea conduc la o apreciere ca imorală a conduitei recurentului care, invocând propria culpă încearcă recunoașterea unui drept dobândit cu încălcarea normelor legale. Pentru aceste motive, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., și pe cale de consecință va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr. 47 din 15 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2006.