ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4285/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 2 iunie 2003,

reclamantul M.B. a chemat în judecată pe pârâta SC B.A.S. SRL, solicitând

obligarea acesteia la plata sumelor de 46.500 dolari S.U.A. contravaloare lipsă

folosință spațiu și 26.857 dolari S.U.A. daune pentru neplata acestei sume,

pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 octombrie 2002.

La 11 septembrie 2003, pretențiile

au fost majorate la 82.959,25 dolari S.U.A., reprezentând 46.500 dolari S.U.A.

contravaloare lipsă de folosință și 36.459,25 dolari S.U.A. daune, calculate

pentru perioada 1 aprilie 2000 – 30 septembrie 2003.

Prin sentința comercială nr. 14553

din 18 noiembrie 2003, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei aprilie – mai 2000 și

a respins ca atare cererea de plată a despăgubirilor pe perioada respectivă. A

respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata lipsei de

folosință și a daunele aferente perioadei iunie 2000 - septembrie 2003,

inclusiv.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că cererea a fost formulată la data de 2 iunie 2003, iar

reclamanta nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau de

suspendare a cursului prescripției, conform art. 13 – 17 din decretul nr.

167/1958, astfel că față de dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 1 din același

act normativ, a admis excepția prescripției pentru pretențiile aferente

perioadei aprilie – mai 2000.

Pe fond, s-a constatat că reclamanta

nu a făcut dovada ocupării de către pârâtă a spațiului situat în București,

Str. C.A. Rosetti, atât procedura de îndeplinire a citării la adresa menționată

mai sus cât și convocarea pârâtei la conciliere directă, fiind restituite cu

mențiunea “destinatar mutat de la adresă”.

Instanța a înlăturat susținerile

reclamantei potrivit cărora neîndeplinirea de către pârâtă a obligației

contractuale de predare a spațiului pe baza unui proces verbal dă naștere la

dreptul reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosință, având în

vedere că nu este vorba de drepturi și obligații corelative, încheierea

procesului verbal de predare primire fiind o obligație contractuală, în timp ce

lipsa de folosință este urmare a ocupării efective fără titlu a spațiului,

ocupare ce nu a fost dovedită în speță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul M.B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a V-a comercială sub nr. 37/2004.

În motivarea apelului se arată că la

termenul din 18 noiembrie 2003 instanța a invocat excepția prescripției pentru

perioada aprilie – mai 2000, excepție care a fost admisă, deși reclamantul a

solicitat respingerea ei. Ca urmare a admiterii excepției, acțiunea a fost

precizată în funcție de prescripția extinctivă.

Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin decizia comercială nr. 529 din 22 noiembrie 2004, admite

apelul declarat de apelanta M.B. – prin P.G., împotriva sentinței comerciale nr.

14553 din 18 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în dosarul nr. 9860/2003, în contradictoriu cu intimata SC B.A.S. SRL și în

consecință admite în parte acțiunea precizată și obligă pârâta la plata sumei

de 43.450 dolari S.U.A. în echivalent lei la data plății reprezentând contravaloare

lipsă de folosință pentru perioada 2000 – 30 noiembrie 2002.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel având în vedere că pârâta o ocupat spațiul fără a face dovada

unui titlu locativ valabil și fără să achite contravaloarea acestei folosințe,

în baza articolului 296 C. proc. civ., admite apelul și schimbă în parte

sentința atacată, în sensul că, potrivit art. 998 C. civ., admite în parte

acțiunea precizată și obligă pârâta la plata sumei de 43.450 dolari S.U.A. în

echivalent lei la data plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada 2000 – 30 noiembrie 2002, menținându-se celelalte dispoziții

ale sentinței.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs în termen legal și motivat reclamanta M.B. – prin P.G.,

criticând hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie sub

aspectul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că „hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii” reținând în mod greșit că „debitorul nu face parte

din categoria de venituri la care se referă O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002.

În susținerea criticii recurenta

arată că majorările de întârziere sunt accesorii debitorului principal și cum

toate veniturile obținute din exploatarea spațiilor comerciale se fac venit la

bugetul local și majorările de întârziere au aceiași destinație conform art. 3

din O.G. nr. 61/2002.

În consecință, recurenta, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost

formulat, modificarea deciziei atacate în sensul de a admite pe fond acțiunea,

obligând intimata – pârâtă și la plata majorărilor de întârziere.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei,

rezultă că instanța de apel, mod corect a apreciat actul juridic dedus

judecății și probatoriile administrate în cauză pronunțând o hotărâre temeinică

și legală care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

Recurenta critică în mod

nejustificat decizia atacată întrucât, cum în mod corect a reținut instanța de

apel, debitul față de care s-au calculat majorările de întârziere nu face parte

din categoria creanțelor prevăzute de O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002

constând în impozite, taxe, contribuții și amenzi, acesta rezultând din

raporturile private în care municipalitatea a fost angajată.

Pentru cele ce preced, Curtea, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamantă, menținând decizia atacată ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta M.B., împotriva deciziei nr. 529 din 22 noiembrie 2004 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 27 septembrie 2005.