ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4285/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 2 iunie 2003, reclamantul M.B. a chemat în judecată pe pârâta SC B.A.S. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 46.500 dolari S.U.A. contravaloare lipsă folosință spațiu și 26.857 dolari S.U.A. daune pentru neplata acestei sume, pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 octombrie 2002. La 11 septembrie 2003, pretențiile au fost majorate la 82.959,25 dolari S.U.A., reprezentând 46.500 dolari S.U.A. contravaloare lipsă de folosință și 36.459,25 dolari S.U.A.

daune, calculate pentru perioada 1 aprilie 2000 – 30 septembrie 2003. Prin sentința comercială nr. 14553 din 18 noiembrie 2003, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei aprilie – mai 2000 și a respins ca atare cererea de plată a despăgubirilor pe perioada respectivă. A respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință și a daunele aferente perioadei iunie 2000 - septembrie 2003, inclusiv.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că cererea a fost formulată la data de 2 iunie 2003, iar reclamanta nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, conform art. 13 – 17 din decretul nr. 167/1958, astfel că față de dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 1 din același act normativ, a admis excepția prescripției pentru pretențiile aferente perioadei aprilie – mai 2000. Pe fond, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada ocupării de către pârâtă a spațiului situat în București, Str. C.A. Rosetti, atât procedura de îndeplinire a citării la adresa menționată mai sus cât și convocarea pârâtei la conciliere directă, fiind restituite cu mențiunea “destinatar mutat de la adresă”.

Instanța a înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora neîndeplinirea de către pârâtă a obligației contractuale de predare a spațiului pe baza unui proces verbal dă naștere la dreptul reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosință, având în vedere că nu este vorba de drepturi și obligații corelative, încheierea procesului verbal de predare primire fiind o obligație contractuală, în timp ce lipsa de folosință este urmare a ocupării efective fără titlu a spațiului, ocupare ce nu a fost dovedită în speță. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială sub nr. 37/2004. În motivarea apelului se arată că la termenul din 18 noiembrie 2003 instanța a invocat excepția prescripției pentru perioada aprilie – mai 2000, excepție care a fost admisă, deși reclamantul a solicitat respingerea ei.

Ca urmare a admiterii excepției, acțiunea a fost precizată în funcție de prescripția extinctivă. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 529 din 22 noiembrie 2004, admite apelul declarat de apelanta M.B. – prin P.G., împotriva sentinței comerciale nr. 14553 din 18 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 9860/2003, în contradictoriu cu intimata SC B.A.S. SRL și în consecință admite în parte acțiunea precizată și obligă pârâta la plata sumei de 43.450 dolari S.U.A. în echivalent lei la data plății reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 2000 – 30 noiembrie 2002. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel având în vedere că pârâta o ocupat spațiul fără a face dovada unui titlu locativ valabil și fără să achite contravaloarea acestei folosințe, în baza articolului 296 C. proc. civ., admite apelul și schimbă în parte sentința atacată, în sensul că, potrivit art. 998 C. civ., admite în parte acțiunea precizată și obligă pârâta la plata sumei de 43.450 dolari S.U.A. în echivalent lei la data plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2000 – 30 noiembrie 2002, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen legal și motivat reclamanta M.B. – prin P.G., criticând hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” reținând în mod greșit că „debitorul nu face parte din categoria de venituri la care se referă O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002. În susținerea criticii recurenta arată că majorările de întârziere sunt accesorii debitorului principal și cum toate veniturile obținute din exploatarea spațiilor comerciale se fac venit la bugetul local și majorările de întârziere au aceiași destinație conform art. 3 din O.G. nr. 61/2002. În consecință, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensul de a admite pe fond acțiunea, obligând intimata – pârâtă și la plata majorărilor de întârziere.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanța de apel, mod corect a apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză pronunțând o hotărâre temeinică și legală care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă. Recurenta critică în mod nejustificat decizia atacată întrucât, cum în mod corect a reținut instanța de apel, debitul față de care s-au calculat majorările de întârziere nu face parte din categoria creanțelor prevăzute de O.G. nr. 11/1996 și O.G. nr. 61/2002 constând în impozite, taxe, contribuții și amenzi, acesta rezultând din raporturile private în care municipalitatea a fost angajată.

Pentru cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantă, menținând decizia atacată ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.B., împotriva deciziei nr. 529 din 22 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 septembrie 2005.