ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 529/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 23 mai 1997, reclamanții K.E. și L.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov prin primar, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat Brașov și R.A. R. Brașov, solicitând ca pârâții să fie obligați să lase în deplină proprietate și folosință imobilul situat în Brașov, înscris în CF nr. 3706 Brașov și în consecință să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român și intabularea imobilului în cartea funciară pe numele reclamanților. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că ei sunt moștenitorii lui K.E., fosta proprietară tabulară a imobilului care l-a dobândit prin cumpărare, apoi prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a trecut la stat deși proprietara a făcut parte din categoriile socio-profesionale prevăzute în art.II, exceptate de la măsura naționalizării.

La 26 mai 1997, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Brașov, reprezentat prin primar, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Brașov și R.A. R. Brașov, formulând aceleași cereri, cu aceeași motivare, dar privitor la imobilul din Brașov. La 30 martie 1998, Judecătoria Brașov a conexat dosarul al doilea la primul dosar înregistrat, cu nr. 7934/1997. Prin sentința civilă nr. 7995 din 5 mai 1998, pronunțată în dosarul nr. 7934/1997 de Judecătoria Brașov, s-au respins acțiunea inițială ca și cea conexată, formulate de reclamanți și s-au admis cererile de intervenție formulate de intervenienții C.E. și O.I., în dosarul inițial și cele formulate de intervenienții N.E., H.G.

și H.E., în dosarul conexat. Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost admis de Tribunalul Brașov prin decizia civilă nr. 567/A din 11 martie 1999, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță, deoarece instanța a omis să se pronunțe cu privire la reclamantul L.A., în dispozitivul sentinței s-a făcut referire doar la reclamanta K.E., și nu s-a pronunțat față de toți intervenienții și nu a arătat în ce constă admiterea cererilor de intervenție. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 6365 din 20 aprilie 2000, Judecătoria Brașov a respins acțiunea reclamanților, s-au admis cererile de intervenție formulate de intervenienți și s-a constatat că intervenienții H.G.

și H.E. și-au manifestat opțiunea de a cumpăra imobilele deținute, fiind respinse restul pretențiilor. În considerentele sentinței, instanța a reținut că imobilele au aparținut antecesoarei reclamanților, au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, K.E., proprietara tabulară a două imobile, fiind încadrată în dispozițiile art. 1 din actul normativ menționat. Pentru aceste imobile, prin hotărârea nr. 174/1997, comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat despăgubiri reclamanților, asfel acțiunea în revendicare nu este întemeiată. Pe de altă parte, intervenienții au încheiat contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 2805/A din 7 decembrie 2000, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 6365/2000. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut existența bunei credințe a intervenienților în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor, cât și faptul că reclamanții au obținut despăgubiri pentru imobile prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997 a comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 ca urmare a cererii adresate comisiei anterior introducerii acțiunii deduse judecății, și admiterea acțiunii ar face ca reclamanții să primească o dublă despăgubire, respectiv suma de bani și restituirea imobilelor.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 637/R din 27 aprilie 2001, a admis recursul reclamanților și rejudecând, a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți, a radiat dreptul de proprietate al Statului Român înscris în C.F. nr. 15795 Brașov și C.F. nr. 3706 Brașov, a dispus înscrierea dreptului al reclamanților în cărțile funciare menționate, a obligat pârâtele să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilele mai sus arătate și a respins cererile de intervenție formulate de intervenienții C.E., O.I., N.E., N.G. și H.E. În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu, cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, K.E.

nu făcea parte din categoria exploatatorilor de locuințe, fiind succesiv funcționară, muncitoare și casnică, așadar erau incidente prevederile art. II din decret potrivit cărora era exceptată de la luarea măsurii naționalizării. Intervenienții N.E., H.G. și H.E. au formulat cerere de intervenție principală, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentelor în care locuiesc în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu R.A. R. Brașov. Cererea formulată de acești intervenienți, fondată pe prevederile art. 111 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât acțiunea în constatarea dreptului nu este admisibilă când părțile au la îndemână acțiunea în realizarea dreptului. Cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții O.I.

și C.E. au fost respinse în baza art. 49 și art. 55 C. proc. civ., ca o consecință a admiterii acțiunii principale. Împotriva deciziei civile nr. 637 din 27 aprilie 2001 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, a introdus recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cerând casarea ei și pe fond respingerea acțiunii, cu invocarea prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Hotărârea atacată, se susține în motivarea recursului în anulare, s-a dat cu încălcarea esențială a legii. Din actele dosarului rezultă că prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat la cererea reclamanților despăgubiri pentru imobilele în litigiu și odată aleasă această cale procedurală pentru valorificarea unui drept nu se putea admite acțiunea în revendicare, privitor la același imobil, fiind încălcat principiul „electa una via non datur recursus al alteram”.

Prin exprimarea opțiunii pentru realizarea echivalentului valoric al imobilelor, pe calea procedurii speciale instituite prin prevederile Legii nr. 112/1995, reclamanții nu puteau obține pe calea dreptului comun restituirea în natură a acelorași imobile și este fără relevanță susținerea lor, în sensul că imobilele au fost preluate de stat , fără titlu, câtă vreme reclamanții au readus în patrimoniul lor imobilele în echivalent valoric. Cu referire la contractele de vânzare-cumpărare, prin care intervenienții au dobândit apartamente din imobilele aflate în litigiu, se apreciază că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din aceeași lege.

Recursul în anulare este nefondat. Principiul invocat în motivarea recursului în anulare, care constituie principalul argument pentru casarea deciziei atacate, exprimă regula conform căreia aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia. Este, printre altele, ipoteza în care o persoană are un drept de opțiune cu privire la sesizarea unei instanțe sau autorității administrative pentru realizarea unui drept al său, alternativ cu posibilitatea obținerii aceluiași drept prin recurgerea la altă cale procesuală. Regula invocată exprimă ideea că odată făcută alegerea pentru una din căi, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale și să utilizeze cealaltă cale oferită de lege. Pentru a funcționa principiul evocat, de esența căruia este facultatea exercitării dreptului de opțiune, trebuie să existe, în același timp, cel puțin două căi prin care se poate realiza dreptul pretins.

În prezenta cauză, la data sesizării comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, 16 aprilie 1996, reclamanții nu aveau o altă posibilitate reparatorie privind imobilele preluate de stat decât obținerea de despăgubiri în temeiul art. 12 din legea menționată, pentru că la acea vreme instanțele judecătorești au apreciat că nu au atribuția de a cenzura și a dispune restituirea imobilelor naționalizate. Acest drept a fost recunoscut instanțelor judecătorești ulterior, în 1998, când s-a revenit asupra jurisprudenței anterioare și s-a adoptat Legea nr. 213/1998, care în art. 6 alin. (3) a recunoscut instanțelor judecătorești competența de a stabili valabilitatea titlului de preluare.

Principiul „electa una via...” are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin folosirea căilor definite, ipoteză exclusă în prezenta cauză, întrucât reclamanții nu au încasat despăgubirile acordate prin hotărârea nr. 174 din 14 martie 1997 a comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, lăsând să se împlinească termenul de prescripție extinctivă și la 23 mai 1997, respectiv 26 iunie 1997 au introdus acțiunile în revendicare pentru cele două imobile, acțiuni admise prin decizia a cărei casare se cere. Temeiul de drept al prezentului recurs în anulare îl constituie prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Textul de lege se referă la încălcarea esențială a legii, ce a determinat „o soluționare greșită a cauzei pe fond...”.

Precizarea legislativă are un caracter restrictiv, anume în sensul că ea limitează exercițiul căii extraordinare de atac a recursului în anulare numai la hotărârile care conțin o soluționare greșită a cauzei pe fond. Examinată fără corelația cu hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, decizia vizată de recursul în anulare este la adăpost de critică, privită astfel este legală și temeinică. Doctrina aduce precizarea că și încălcarea unor reguli procesuale esențiale pot conduce la o soluționare greșită a cauzei, hotărârile fiind susceptibile de casare. Aceste reguli procesuale trebuie însă să fie esențiale, dar mai ales să fie reglementate prin lege. Nu realizează această din urmă condiție regula „electa una via…

” invocată în motivarea recursului în anulare, ea nu este înscrisă într-un text de lege și pe cale de consecință nu poate fi invocată cu succes ca temei de drept pentru admiterea recursului în anulare. Nici celelalte două motive expuse în recursul în anulare, primul referitor la susținerea reclamanților că imobilele s-au preluat în proprietatea statului „fără titlu”, deși ei au readus în patrimoniul lor echivalentul valoric al bunurilor, nu poate fi primit, întrucât nu au încasat despăgubirile acordate, precum nici cel de-al doilea privind respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 referitoare la cumpărarea apartamentelor, în legătură cu care nu s-a pus în evidență dispoziția legală încălcată de instanță.

Pentru considerentele expuse, recursul în anulare urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parechetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 637/R din 27 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2004.