ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2

octombrie 2000 reclamanții V.E. și V.M., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Brașov, S.C. R. Brașov, S.C. C. S.A. Brașov, S.I., S.E.E.G., V.V., V.S.,

M.I., S.G., A.I., M.T.S., I.M.I. și M.P. au solicitat:

- constatarea că imobilul situat în

Brașov, CF 20274 nr.top.6712/a/2/8 și format din teren 1188 mp și clădire

parter și două etaje, cu dependințe exterioare, nu a trecut în proprietatea

statului, din proprietatea numiților V.G. și V.A.;

- constatarea nulității înscrierii

în CF 1751 din 19 octombrie 1962 și radierea din CF a dreptului de proprietate

al statului român și obligarea Municipiului Brașov și S.C. R. Brașov să predea

în proprietate imobilul;

- constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de S.C. C. S.A. cu pârâți persoane fizice,

pentru lipsă de cauză, statul neputând vinde bunuri pe care nu le stăpânește cu

titlu.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că imobilul proprietatea numiților V.G. și V.A., a fost naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950 (poziția 555 din anexă), deși proprietarii erau

exceptați de la aplicarea acestui decret (funcționar contabil și, respectiv,

casnică).

Tribunalul Brașov, prin sentința

civilă nr. 203 din 25 mai 2001 a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre

Tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost preluat în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950 de la proprietarii tabulari V.G. și V.A. iar

reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor, conform certificatului de

moștenitor nr. 126 din 20 octombrie 1999. S-a mai reținut că statul a

înstrăinat chiriașilor, cu respectarea Legii nr. nr. 112/1995, apartamentele

din imobil, ocupate de aceștia.

În acest scop s-au încheiat

contractele de vânzare-cumpărare cu: M.P., la 22 ianuarie 1997 (nr. 1571); S.I.

și E.E.G., la 30 septembrie 1996 (nr. 25); S.G., la 30 septembrie 1996 (nr.26);

V.V. și S., la 30 septembrie 1996 (nr. 27); M.I., la 30 septembrie 1996 (nr. 28);

M.T.S., la 15 ianuarie 1997 (nr. 399); A.I., la 21 ianuarie 1997 (nr. 1458); și

I.I.I. la 29 iunie 1999 ( nr. 1820);

S-a constatat că pârâții cumpărători

au fost de bună credință. Potrivit art. 1899 C.civ. buna-credință este

prezumată până la proba contrarie, probă care nu a fost făcută în cauză. După

apariția Legii nr. nr. 10/2001 care a abrogat toate dispozițiile contrare și

care se aplică și cauzelor în curs de judecată, este lipsit de importanță dacă

statul deține un bun cu sau fără titlu, revendicarea apreciindu-se în funcție

de buna sau reaua credință a chiriașilor care au dobândit imobilul în temeiul Legii

nr. 112/1995. S-a mai reținut că distincția cu sau fără titlu nu este

imputabilă chiriașilor, cărora nu li se poate pretinde să facă o asemenea

distincție.

Hotărârea Tribunalului s-a pronunțat

în contradictoriu și cu M.C., M.I., M.T., M.C. jr. și M.R.M., succesorii

pârâtei P.M.– decedată.

Curtea de Apel Brașov prin decizia

civilă 99/Ap din 24 octombrie 2001 a respins apelul reclamanților și cererea

intimaților de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța această soluție

s-a reținut că imobilul a fost preluat de statul român și transmis apoi,

divizat pe apartamente, prin contracte de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995,

chiriașilor care le ocupau. S-a reținut că dobânditorii au fost de

bună-credință.

Această hotărâre a fost atacată cu

apel de către reclamanți, care au criticat soluția în esență sub următoarele

aspecte: greșita constatare că imobilul a trecut în proprietatea statului prin

efectul Decretului nr. 92/1950, prin ignorarea faptului că Decretul nr. 92/1950

nu se aplica proprietarului și că s-a operat cu o „sintagmă nejuridică,

exploatatori de locuințe”; greșita apreciere că Legea nr. nr. 10/2001,

intervenită între timp, se aplică speței, ignorându-se că reclamanții care

aveau această alegere, potrivit art. 47 din lege, nu și-au exprimat opțiunea

pentru aplicarea ei; greșita considerare a cumpărătorilor ca fiind de

bună-credință, o asemenea poziție neputând paraliza acțiunea în revendicare,

decât pe cale de excepție prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care

nu se aplică în speță, principiul general aplicabil fiind că un act juridic nul

nu poate produce efecte. În sfârșit s-a mai susținut că s-a dat o interpretare

greșită cererii de rectificare a intabulării dreptului de proprietate, intabulare

care a îndeplinit o simplă funcție de evidență, administrativă, și nu juridică.

Curtea de Apel Brașov a făcut o

amplă analiză a motivelor de apel și le-a considerat neîntemeiate. În esență

s-au reținut următoarele. Trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a

făcut prin efectul legii, în speță Decretul nr. 92/1950. Capătul de cerere

referitor la acesta formulat „constatarea că imobilul nu a trecut în

proprietatea statului” nu putea fi admis. Nu s-a putut reține că imobilul a

trecut fără titlu în proprietatea statului, câtă vreme nu s-a solicitat

anularea acestui titlu.

Nici anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nu se justifică, cauza ilicită invocată trebuind să existe

concomitent cu încheierea actelor în discuție. Or, la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții nu făcuseră nici un demers

pentru recuperarea proprietății autorilor lor. Nici rectificarea înscrierii

tabulare a statului, solicitată în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 115/1938

nu a putut fi primită deoarece pentru o asemenea rectificare este necesar să se

constate că titlul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu este valabil, ceea

ce nu s-a solicitat.

Împotriva acestei soluții

reclamanții au declarat recurs în termen legal prin care au atacat hotărârea în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reluând criticile enunțate în apel;

- Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă

un temei legal pentru titlul statului, instanța de apel deși a înlăturat

sintagma „exploatatori de locuințe” nu s-a pronunțat asupra existenței sau

inexistenței unui raport juridic născut din lege;

- cererea formulată în temeiul art.

34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 de rectificare a intabulării a fost făcută nu

în considerarea dreptului statului ci al dobânditorilor subsecvenți;

- Legea nr. 112/1995 nu se aplică în

cauză deci contractele încheiate în baza ei sunt nule.

Reclamanții au mai depus la dosar la

17 iunie 2003 o completare a argumentelor de recurs, invocând motive de ordine

publică, și anume cele prevăzute de art. 304, pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ. pentru

încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 21 din Constituție, liberul acces la

justiție, art. 3 C. proc. civ., denegarea de dreptate și art. 129 și art. 130

C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de

reclamanți și înregistrat la Curtea de Apel Brașov la 29 noiembrie 2001,

formulat în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii urmează a se

analiza în cele ce urmează:

Nu se va primi completarea la

motivele de recurs care, depusă la dosar la 17 iunie 2003, este făcută peste

termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Nici

unul din motivele invocate prin această din urmă cerere nu se include printre

cele de ordine publică și nu fac admisibilă cercetarea lor conform prevederilor

aliniatului doi al aceluiași articol.

Ca urmare, analizând motivele de recurs

arătate în cererea introductivă la această instanță de casare, se constată că

soluția atacată este corectă și legală astfel că recursul urmează a fi respins

pentru considerentele ce urmează.

Curtea de apel a făcut o amplă

analiză a motivelor invocate în apel – reluate acum și în recurs – în raport de

petitul acțiunii introductive.

S-a reținut în mod corect că

imobilul a fost preluat prin naționalizare în temeiul Decretul nr. 92/1950, dar

în mod greșit s-a reținut că nu se putea considera titlul statului ca nelegal

pentru motivul că nu s-a cerut anularea acestui titlu, ci numai „constatarea că

imobilul nu a trecut în proprietatea statului”. În acțiunea introductivă de

instanță se arată în mod expres că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat greșit în

cazul autorilor săi – părinții – care erau exceptați conform prevederilor art.

II din acest act normativ, tatăl fiind funcționar contabil iar mama casnică.

Chiar dacă nu s-a cerut expres anularea titlului statului, reclamanții au

vorbit, și în intervențiile din diferitele etape ale dosarului, despre

inaplicabilitatea decretului de naționalizare din perspectiva persoanei

autorului. Acesta este motivul pentru care s-a solicitat „constatarea că

imobilul nu a trecut în proprietatea statului”. Ca urmare, din interpretarea

dispozițiilor art. 84 C. proc. civ. nu se poate susține că nu se poate analiza

titlul pentru că nu s-a solicitat desființarea lui.

Sub acest aspect instanțele au dat o

motivare greșită probelor administrate în cauză. S-a făcut dovada că autorii

reclamanților erau exceptați de la aplicarea decretului de naționalizare.

Aparența de drept însă s-a creat,

statul intabulându-și dreptul de proprietate și a existat și la momentul

cumpărării de către chiriașa imobilului în discuție, prin contracte de

vânzare-cumpărare a apartamentelor în care locuiau, unii de peste 30 sau 40 de

ani.

Acest lucru a fost posibil prin

existența unor dispoziții din Legea nr. 112/1995 care permiteau cumpărarea

locuințelor de către chiriași în anumite condiții expres prevăzute în acea

lege.

Acțiunea în revendicare a

reclamanților a fost introdusă la 2 octombrie 2000 și s-a întemeiat pe

împrejurarea de fapt și de drept că actualii proprietari nu puteau cumpăra

apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece această lege permitea

vânzarea imobilelor deținute de stat cu titlu iar statul, în acest caz, nu a

deținut imobilul în discuție cu titlu.

Deși nu au indicat drept temei de

drept pentru acțiunea în revendicare dispozițiile din Codul civil ele

reprezentau la acel moment dreptul comun în materie. Legea nr. 10/2001 a intrat

în vigoare în februarie 2001, deci după introducerea acțiunii și reclamanții nu

s-au exprimat în sensul posibilității oferite de legiuitor în art. 47 al acestei

legi de a continua cauza în spațiul juridic oferit de noua reglementare

specială. Ca urmare, dispozițiile noii legi, cum în mod corect s-a reținut și

de instanța de apel nu se aplică cauzei pornite înainte de apariția ei, în

lipsa unei voințe expres exprimată de reclamanți în acest sens.

Cererea de constatare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiată pe neaplicabilitatea Legii nr. 112/1995

care se referă numai la imobilele deținute de stat cu titlu, a declanșat

analiza valabilității contractelor încheiate de pârâți la 2 octombrie 2000

(data introducerii acțiunii) deci după o perioadă de 3 – 4 ani de la data

perfectării vânzării imobilului – pe apartamente.

Ca urmare, instanțele au constatat

în mod corect că vânzarea a fost legală. Nulitatea nu se poate constata decât

atunci când provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii actului în

discuție. Numai în aceste situații nulitatea produce efectele juridice traduse

prin desființarea actului juridic în cauză. Ca urmare, în mod corect s-a

reținut că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, au fost

respectate condițiile legale – prevăzute de Legea nr. 112/1995 - care permiteau

o asemenea operație.

Cât privește concurența în cauză a

principiilor „bona-fides presumitur” și, respectiv, „quod nullum est, nullum

producit efectum” (critica din recurs referindu-se la greșita ignorare a

faptului că are preeminență acesta din urmă față de primul care este o creație

a Legii nr. 10/2001 care nu se aplică în speță), se constată că în mod corect

și legal instanțele au considerat că actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți

conservă buna-credință a acestora și paralizează, prin aceasta, acțiunea în

revendicare a moștenitorilor proprietarilor.

Este adevărat că ceea ce este nul,

nu poate produce decât efecte pe măsură, adică nule.

În mod cu totul excepțional însă se

poate ajunge la menținerea în tot sau în parte a efectului actului nul, prin

aplicarea unor principii de drept. Practica a considerat că printre cazurile de

acest fel se află și menținerea valabilității actelor cu titlu oneros încheiate

de terții de bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu titularul

unui drept care a fost desființat retroactiv. Această interpretare și soluție

se bazează pe aplicabilitatea principiilor valabilității aparenței de drept și,

respectiv, ocrotirii bunei-credințe, principii menite să asigure stabilitatea

juridică și ordinea de drept.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001

instituie dispoziții speciale cu privire la valoarea și efectele juridice ale

bunei-credințe în materie de revendicare, dar distincția nu este creată de

această lege specială, buna-credință, creație a jurisprudenței, este

reglementată încă de la 1865 de Codul civil care îi dă și definiția și

condițiile în care ea produce efecte juridice.

Art. 1898 C. civ. o explică drept

„credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate

însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca

buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului”.

Buna-credință prezumându-se, sarcina

probei aparține celui care alegă rea-credință. Datele speței au relevat că

reclamanții nu au răsturnat prezumția legală instituită. Nu s-a făcut dovada că

pârâții cunoșteau că statul nu este proprietar sau că alte persoane pretindeau

un drept de proprietate asupra imobilului.

Capătul de cerere privind radierea

intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară a fost în mod corect

soluționat de instanțe, fiind respins.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea

nr. 116/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cartea funciară,

rectificarea unei intabulări sau unei înscrieri provizorii se va cere de orice

persoană interesată, iar potrivit art. 35 din aceeași lege, rectificarea se va

putea săvârși numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitivă.

Legea nr. 115/1938, prin efectul Legii

nr. 241 din 12 iunie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru

unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938,

era aplicabilă la data intabulării dreptului de proprietate al statului și în

Transilvania.

Pe cale de consecință, rectificarea

solicitată nu se poate face în lipsa unei hotărâri care să dispună acest lucru,

potrivit procedurii prevăzute de legea menționată.

Pentru considerentele arătate urmează

a se respinge recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții V.E. și V.M. împotriva deciziei 99 Ap din 24 octombrie 2001 a

Curții de Apel Brașov ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2003.