ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 octombrie 2000 reclamanții V.E. și V.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, S.C. R. Brașov, S.C. C. S.A. Brașov, S.I., S.E.E.G., V.V., V.S., M.I., S.G., A.I., M.T.S., I.M.I. și M.P. au solicitat: - constatarea că imobilul situat în Brașov, CF 20274 nr.top.6712/a/2/8 și format din teren 1188 mp și clădire parter și două etaje, cu dependințe exterioare, nu a trecut în proprietatea statului, din proprietatea numiților V.G. și V.A.; - constatarea nulității înscrierii în CF 1751 din 19 octombrie 1962 și radierea din CF a dreptului de proprietate al statului român și obligarea Municipiului Brașov și S.C.

R. Brașov să predea în proprietate imobilul; - constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de S.C. C. S.A. cu pârâți persoane fizice, pentru lipsă de cauză, statul neputând vinde bunuri pe care nu le stăpânește cu titlu. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul proprietatea numiților V.G. și V.A., a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziția 555 din anexă), deși proprietarii erau exceptați de la aplicarea acestui decret (funcționar contabil și, respectiv, casnică). Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 203 din 25 mai 2001 a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 de la proprietarii tabulari V.G.

și V.A. iar reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor, conform certificatului de moștenitor nr. 126 din 20 octombrie 1999. S-a mai reținut că statul a înstrăinat chiriașilor, cu respectarea Legii nr. nr. 112/1995, apartamentele din imobil, ocupate de aceștia. În acest scop s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu: M.P., la 22 ianuarie 1997 (nr. 1571); S.I. și E.E.G., la 30 septembrie 1996 (nr. 25); S.G., la 30 septembrie 1996 (nr.26); V.V. și S., la 30 septembrie 1996 (nr. 27); M.I., la 30 septembrie 1996 (nr. 28); M.T.S., la 15 ianuarie 1997 (nr. 399); A.I., la 21 ianuarie 1997 (nr. 1458); și I.I.I. la 29 iunie 1999 ( nr. 1820); S-a constatat că pârâții cumpărători au fost de bună credință.

Potrivit art. 1899 C.civ. buna-credință este prezumată până la proba contrarie, probă care nu a fost făcută în cauză. După apariția Legii nr. nr. 10/2001 care a abrogat toate dispozițiile contrare și care se aplică și cauzelor în curs de judecată, este lipsit de importanță dacă statul deține un bun cu sau fără titlu, revendicarea apreciindu-se în funcție de buna sau reaua credință a chiriașilor care au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut că distincția cu sau fără titlu nu este imputabilă chiriașilor, cărora nu li se poate pretinde să facă o asemenea distincție. Hotărârea Tribunalului s-a pronunțat în contradictoriu și cu M.C., M.I., M.T., M.C. jr. și M.R.M., succesorii pârâtei P.M.– decedată.

Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă 99/Ap din 24 octombrie 2001 a respins apelul reclamanților și cererea intimaților de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța această soluție s-a reținut că imobilul a fost preluat de statul român și transmis apoi, divizat pe apartamente, prin contracte de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, chiriașilor care le ocupau. S-a reținut că dobânditorii au fost de bună-credință.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanți, care au criticat soluția în esență sub următoarele aspecte: greșita constatare că imobilul a trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 92/1950, prin ignorarea faptului că Decretul nr. 92/1950 nu se aplica proprietarului și că s-a operat cu o „sintagmă nejuridică, exploatatori de locuințe”; greșita apreciere că Legea nr. nr. 10/2001, intervenită între timp, se aplică speței, ignorându-se că reclamanții care aveau această alegere, potrivit art. 47 din lege, nu și-au exprimat opțiunea pentru aplicarea ei; greșita considerare a cumpărătorilor ca fiind de bună-credință, o asemenea poziție neputând paraliza acțiunea în revendicare, decât pe cale de excepție prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu se aplică în speță, principiul general aplicabil fiind că un act juridic nul nu poate produce efecte.

În sfârșit s-a mai susținut că s-a dat o interpretare greșită cererii de rectificare a intabulării dreptului de proprietate, intabulare care a îndeplinit o simplă funcție de evidență, administrativă, și nu juridică. Curtea de Apel Brașov a făcut o amplă analiză a motivelor de apel și le-a considerat neîntemeiate. În esență s-au reținut următoarele. Trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut prin efectul legii, în speță Decretul nr. 92/1950. Capătul de cerere referitor la acesta formulat „constatarea că imobilul nu a trecut în proprietatea statului” nu putea fi admis. Nu s-a putut reține că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, câtă vreme nu s-a solicitat anularea acestui titlu.

Nici anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu se justifică, cauza ilicită invocată trebuind să existe concomitent cu încheierea actelor în discuție. Or, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții nu făcuseră nici un demers pentru recuperarea proprietății autorilor lor. Nici rectificarea înscrierii tabulare a statului, solicitată în temeiul art. 34 pct. 1 din Legea nr. 115/1938 nu a putut fi primită deoarece pentru o asemenea rectificare este necesar să se constate că titlul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu este valabil, ceea ce nu s-a solicitat. Împotriva acestei soluții reclamanții au declarat recurs în termen legal prin care au atacat hotărârea în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reluând criticile enunțate în apel; - Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un temei legal pentru titlul statului, instanța de apel deși a înlăturat sintagma „exploatatori de locuințe” nu s-a pronunțat asupra existenței sau inexistenței unui raport juridic născut din lege; - cererea formulată în temeiul art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 de rectificare a intabulării a fost făcută nu în considerarea dreptului statului ci al dobânditorilor subsecvenți; - Legea nr. 112/1995 nu se aplică în cauză deci contractele încheiate în baza ei sunt nule. Reclamanții au mai depus la dosar la 17 iunie 2003 o completare a argumentelor de recurs, invocând motive de ordine publică, și anume cele prevăzute de art. 304, pct. 6, 9 și 10 C. proc.

civ. pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 21 din Constituție, liberul acces la justiție, art. 3 C. proc. civ., denegarea de dreptate și art. 129 și art. 130 C. proc. civ. Recursul declarat în cauză de reclamanți și înregistrat la Curtea de Apel Brașov la 29 noiembrie 2001, formulat în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii urmează a se analiza în cele ce urmează: Nu se va primi completarea la motivele de recurs care, depusă la dosar la 17 iunie 2003, este făcută peste termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Nici unul din motivele invocate prin această din urmă cerere nu se include printre cele de ordine publică și nu fac admisibilă cercetarea lor conform prevederilor aliniatului doi al aceluiași articol.

Ca urmare, analizând motivele de recurs arătate în cererea introductivă la această instanță de casare, se constată că soluția atacată este corectă și legală astfel că recursul urmează a fi respins pentru considerentele ce urmează. Curtea de apel a făcut o amplă analiză a motivelor invocate în apel – reluate acum și în recurs – în raport de petitul acțiunii introductive. S-a reținut în mod corect că imobilul a fost preluat prin naționalizare în temeiul Decretul nr. 92/1950, dar în mod greșit s-a reținut că nu se putea considera titlul statului ca nelegal pentru motivul că nu s-a cerut anularea acestui titlu, ci numai „constatarea că imobilul nu a trecut în proprietatea statului”. În acțiunea introductivă de instanță se arată în mod expres că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat greșit în cazul autorilor săi – părinții – care erau exceptați conform prevederilor art. II din acest act normativ, tatăl fiind funcționar contabil iar mama casnică.

Chiar dacă nu s-a cerut expres anularea titlului statului, reclamanții au vorbit, și în intervențiile din diferitele etape ale dosarului, despre inaplicabilitatea decretului de naționalizare din perspectiva persoanei autorului. Acesta este motivul pentru care s-a solicitat „constatarea că imobilul nu a trecut în proprietatea statului”. Ca urmare, din interpretarea dispozițiilor art. 84 C. proc. civ. nu se poate susține că nu se poate analiza titlul pentru că nu s-a solicitat desființarea lui. Sub acest aspect instanțele au dat o motivare greșită probelor administrate în cauză. S-a făcut dovada că autorii reclamanților erau exceptați de la aplicarea decretului de naționalizare. Aparența de drept însă s-a creat, statul intabulându-și dreptul de proprietate și a existat și la momentul cumpărării de către chiriașa imobilului în discuție, prin contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor în care locuiau, unii de peste 30 sau 40 de ani.

Acest lucru a fost posibil prin existența unor dispoziții din Legea nr. 112/1995 care permiteau cumpărarea locuințelor de către chiriași în anumite condiții expres prevăzute în acea lege. Acțiunea în revendicare a reclamanților a fost introdusă la 2 octombrie 2000 și s-a întemeiat pe împrejurarea de fapt și de drept că actualii proprietari nu puteau cumpăra apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece această lege permitea vânzarea imobilelor deținute de stat cu titlu iar statul, în acest caz, nu a deținut imobilul în discuție cu titlu. Deși nu au indicat drept temei de drept pentru acțiunea în revendicare dispozițiile din Codul civil ele reprezentau la acel moment dreptul comun în materie.

Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în februarie 2001, deci după introducerea acțiunii și reclamanții nu s-au exprimat în sensul posibilității oferite de legiuitor în art. 47 al acestei legi de a continua cauza în spațiul juridic oferit de noua reglementare specială. Ca urmare, dispozițiile noii legi, cum în mod corect s-a reținut și de instanța de apel nu se aplică cauzei pornite înainte de apariția ei, în lipsa unei voințe expres exprimată de reclamanți în acest sens. Cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiată pe neaplicabilitatea Legii nr. 112/1995 care se referă numai la imobilele deținute de stat cu titlu, a declanșat analiza valabilității contractelor încheiate de pârâți la 2 octombrie 2000 (data introducerii acțiunii) deci după o perioadă de 3 – 4 ani de la data perfectării vânzării imobilului – pe apartamente.

Ca urmare, instanțele au constatat în mod corect că vânzarea a fost legală. Nulitatea nu se poate constata decât atunci când provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii actului în discuție. Numai în aceste situații nulitatea produce efectele juridice traduse prin desființarea actului juridic în cauză. Ca urmare, în mod corect s-a reținut că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, au fost respectate condițiile legale – prevăzute de Legea nr. 112/1995 - care permiteau o asemenea operație.

Cât privește concurența în cauză a principiilor „bona-fides presumitur” și, respectiv, „quod nullum est, nullum producit efectum” (critica din recurs referindu-se la greșita ignorare a faptului că are preeminență acesta din urmă față de primul care este o creație a Legii nr. 10/2001 care nu se aplică în speță), se constată că în mod corect și legal instanțele au considerat că actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți conservă buna-credință a acestora și paralizează, prin aceasta, acțiunea în revendicare a moștenitorilor proprietarilor. Este adevărat că ceea ce este nul, nu poate produce decât efecte pe măsură, adică nule. În mod cu totul excepțional însă se poate ajunge la menținerea în tot sau în parte a efectului actului nul, prin aplicarea unor principii de drept.

Practica a considerat că printre cazurile de acest fel se află și menținerea valabilității actelor cu titlu oneros încheiate de terții de bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu titularul unui drept care a fost desființat retroactiv. Această interpretare și soluție se bazează pe aplicabilitatea principiilor valabilității aparenței de drept și, respectiv, ocrotirii bunei-credințe, principii menite să asigure stabilitatea juridică și ordinea de drept. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie dispoziții speciale cu privire la valoarea și efectele juridice ale bunei-credințe în materie de revendicare, dar distincția nu este creată de această lege specială, buna-credință, creație a jurisprudenței, este reglementată încă de la 1865 de Codul civil care îi dă și definiția și condițiile în care ea produce efecte juridice.

Art. 1898 C. civ. o explică drept „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului”. Buna-credință prezumându-se, sarcina probei aparține celui care alegă rea-credință. Datele speței au relevat că reclamanții nu au răsturnat prezumția legală instituită. Nu s-a făcut dovada că pârâții cunoșteau că statul nu este proprietar sau că alte persoane pretindeau un drept de proprietate asupra imobilului. Capătul de cerere privind radierea intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară a fost în mod corect soluționat de instanțe, fiind respins.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 116/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cartea funciară, rectificarea unei intabulări sau unei înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată, iar potrivit art. 35 din aceeași lege, rectificarea se va putea săvârși numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitivă. Legea nr. 115/1938, prin efectul Legii nr. 241 din 12 iunie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, era aplicabilă la data intabulării dreptului de proprietate al statului și în Transilvania. Pe cale de consecință, rectificarea solicitată nu se poate face în lipsa unei hotărâri care să dispună acest lucru, potrivit procedurii prevăzute de legea menționată.

Pentru considerentele arătate urmează a se respinge recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții V.E. și V.M. împotriva deciziei 99 Ap din 24 octombrie 2001 a Curții de Apel Brașov ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2003.