ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 49/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 31 august 2004,

reclamantul M.B. a chemat în judecată SC T.T. SRL, pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 50.087,80 dolari

S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, din care 28.500 dolari

S.U.A. aferentă perioadei septembrie 2002 – 30 martie 2004, majorări de

întârziere aferente acestei sume în cuantum de 5.253 dolari S.U.A. și

penalități de întârziere la socul de 45.000 dolari S.U.A., câștigat prin

sentința civilă nr. 234 din 16 ianuarie 2002, în sumă de 15.334,50 dolari

S.U.A. pentru perioada septembrie 2002 – 31 martie 2004.

În susținerea acțiunii

reclamanta a arătat că, a încheiat cu pârâta contractul nr. 288 din 13 octombrie

2004, pentru repararea, modernizarea și exploatarea spațiului în suprafață de 423,7

m.p., situat în București.

Întrucât SC T.T. SRL a

înregistrat debite, contractul a fost reziliat în anul 2000. Deși pârâta

trebuia să evacueze spațiul de la acea dată, pentru ca reclamanta să fie în

măsură a-l închiria altor agenți economici, aceasta continuă să-l utilizeze și

să obțină profit, astfel încât solicită contravaloarea lipsei de folosință și

penalități.

Ulterior, la 18 noiembrie

2004, reclamanta și-a majorat pretențiile, în sensul că a solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 67.555,50 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință în cuantum de 37.500 dolari S.U.A. pentru perioada

septembrie 2002 – 30 septembrie 2004; majorări de întârziere aferente

contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 8.959,50 dolari S.U.A., pentru

aceeași perioadă și dobânzi la debitul câștigat prin sentința civilă nr. 234/16

ianuarie 2002, în sumă de 21.096 dolari S.U.A. pentru perioada septembrie 2002

– 30 septembrie 2004.

Prin sentința comercială nr.

2619 din 2 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială,

s-a respins cererea astfel cum a fost formulată și precizată, ca nefondată,

pentru următoarele considerente:

La 13 octombrie 1994, între

părți s-a încheiat contractul de asociere nr. 288/1994, având ca obiect

exploatarea, restaurarea, consolidarea, repararea spațiului în suprafață de

423,43 m.p., situat în Piața Ilie Pintilie, în vederea desfășurării de

producție și comercializare produse din carne. În anul 2000, conform

dispoziției Primarului General nr. 651 din 24 aprilie 2000 s-a reziliat

contractul de asociere nr. 288 din 13 octombrie 1994.

Reclamantul susține că, deși

contractul a fost reziliat, societatea pârâtă trebuia să evacueze spațiul, însă

aceasta a continuat să-l folosească astfel încât M.B. nu a putut încheia

contracte cu privire la acest spațiu, cu alți agenți economici.

În cauză a fost depusă

sentința civilă nr. 234 din 16 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, din cuprinsul căruia rezultă că, între părți a mai

existat un litigiu cu privire la derularea contractului mai sus menționat,

ocazie cu care s-a solicitat evacuarea pârâtei din spațiul situat în Piața

Haralambie Borescu, (fostă I.P.).

Prin acțiune reclamanta și-a

invocat în obținerea contravalorii lipsei de folosință propria culpă în

neaducerea la îndeplinire a dispozițiilor primarului general și a sentinței

civile nr. 234 din 16 ianuarie 2002, tolerând pârâta în spațiul comercial

sus-menționat, după rezilierea contractului.

De altfel, a sesizat Biroul

Executorilor Judecătorești D.S. cu punerea în executare a titlului executoriu,

fără însă a se proceda și la evacuarea pârâtei întrucât deși în considerente se

face referire la evacuare, în dispozitiv nu s-a trecut și această obligație.

Atitudinea reclamantului de

a lăsa pârâta să folosească spațiul în continuare după ce a obținut titlul

executoriu îi este imputabilă reclamantei, prin lipsă de diligență, în

exploatarea spațiului, neprocedând la evacuarea silită a pârâtei.

Conform art. 108 C. proc.

civ., „nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său

fapt. Acest principiu este consacrat sub denumirea că, nimănui nu-i este permis

să invoce propria culpă pentru obținerea unui drept „Nemo auditur propriam

turpitudinem allegans”.

Față de aceste împrejurări

și cum reclamanta nu a făcut demersurile necesare pentru eliberarea spațiului,

instanța de fond a respins primele două capete de cerere ca nefondate.

În ceea ce privește cel de

al treilea capăt de cerere cu referire la dobânzi din debitul câștigat prin

sentința civilă nr. 234 din 16 ianuarie 2002, instanța l-a respins, întrucât

s-a constatat că, s-a pus în executare sentința susmenționată pentru obținerea

sumelor de bani din această hotărâre.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel M.B. prin primar general, criticând soluția pronunțată prin

reiterarea motivelor de la fondul cauzei.

Prin decizia nr. 78 din 14

februarie 2006, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, M.B. solicitând admiterea lui și modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și

precizată.

În motivarea recursului,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se

critică decizia atacată pentru că reține, în mod greșit, că reclamantul invocă

propria culpă întrucât nu a procedat la evacuarea pârâtei deși a cerut prin

acțiune evacuarea pârâtei dar instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de

cerere iar în contract evacuarea spațiului era prevăzută în sarcina pârâtei. De

asemenea, instanța de apel a ignorat prevederile art. 1082 și 1084 C. civ.,

care îi permit reclamantului să solicite obligarea pârâtei atât la

contravaloarea lipsei de folosință a spațiului cât și la plata daunelor

reprezentând majorări de întârziere.

Se mai susține că în mod

greșit s-a menținut soluția instanței de fond de respingere a capătului de

cerere privind dobânda la debitul datorat de pârâtă în baza sentinței nr. 234/2002

a Tribunalului București întrucât debitul nu a fost achitat nici până în

prezent.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat

întrucât, decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel,

atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o greșită aplicare a

prevederilor art. 969 C. civ. și ale art. 18 din contractul de asociere al

părților. Potrivit acestui din urmă text, în termen de 30 de zile de la data

rezilierii contractului, asociatul se obligă să elibereze bunul ce face

obiectul contractului de asociere, predându-l

c

onsiliului

pe bază de proces-verbal în situația în care se află la acea dată. Este evident

că această obligație contractuală care, potrivit art. 969 C. civ., are putere

de lege între părți, atrage culpa pârâtei în lipsirea reclamantului de

folosința spațiului și nicidecum a acestuia din urmă care, urmare rezilierii, a

cerut și instanței evacuarea pârâtei.

Decizia atacată este greșită

și sub aspectul capătului de cerere privind dobânda datorată de pârâtă la

debitul stabilit prin sentința nr. 234/2002 a Tribunalului București întrucât

pârâta nu a dovedit executarea sentinței și, dacă s-a făcut, data la care a

fost executată, voluntar sau silit, pentru a se putea verifica dacă se

datorează dobânzi, pe ce perioadă și în ce cuantum.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantului. Având în vedere că

instanțele, soluționând cauza doar cu referire la culpa reclamantului în

neeliberarea spațiului de către pârâtă și respectiv la presupusa executare

silită a sentinței nr. 234/2002, nu au intrat în cercetarea fondului procesului

sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de reclamant prin nepredarea

spațiului și neexecutarea, sau executarea cu întârziere, a sentinței nr. 234/2002

de către pârâtă, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

decizia atacată va fi casată în întregime și cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării,

instanța, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului pe care reclamantul

l-a încercat, va administra toate probele pe care le va aprecia ca necesare, în

funcție și de cele propuse de părți, și în primul rând, o expertiză

financiar-contabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 78 din 14 februarie 2006, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și

trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2007.