ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6985/2007

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, sub nr. 8423/2001 reclamanții H.D.M., H.A.M., D.A.I., T.M.N.C. au

chemat în judecată pârâta C.N.P.R. SA solicitând ca aceasta să fie obligată să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, spațiu comercial

situat în București, evacuarea pârâtei din acest spațiu și obligarea ei la

plata contravalorii lipsei de folosință începând cu data de 1 august 2001 și

până la evacuare.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul solicitat a fost

proprietatea autorilor lor și a fost preluat fără titlu de către statul

comunist.

Reclamanții au mai precizat că au formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Judecata cauzei a fost suspendată de 2 ori, până la soluționarea

irevocabilă a dosarului nr. 3534/2002 având ca obiect contestația formulată

împotriva deciziei emisă de pârâtă în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1079 din 30 noiembrie 2004 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea

reclamanților.

Au fost respinse ca rămase fără obiect primele două capete de cerere.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 143.010 dolari

S.U.A. în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a imobilului pentru perioada iunie 2003-noiembrie 2004.

Au fost respinse ca neîntemeiate pretențiile formulate de reclamanți

pentru perioada august 2001-mai 2003.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 89.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.

41 din 14 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a admis contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei prin

care pârâta respinsese notificarea acestora și a fost obligată pârâta să

restituie reclamanților imobilul solicitat. Această sentință a fost menținută

prin decizia civilă nr. 265 din 30 mai 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, și decizia nr. 5896/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a respins apelul și respectiv recursul declarate de către

pârâtă împotriva sentinței.

Având în vedere conținutul acestor hotărâri, tribunalul a constatat că

primele două capete de cerere au rămas fără obiect.

Referitor la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, s-a

apreciat că pretențiile reclamanților sunt întemeiate în parte, respectiv

pentru perioada ulterioară datei la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească

prin care s-a soluționat solicitarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței pronunțată în cauză au declarat apel atât

reclamanții cât și pârâta.

Reclamanții au criticat sentința în ceea ce privește stabilirea datei de

la care trebuia să înceapă obligația de plată a contravalorii lipsei de

folosință, aceștia apreciind că este vorba de data de 1 august 2001 precizată

în cererea introductivă de instanță, iar suma datorată este de 299.800 dolari

SUA.

Pârâta a criticat sentința sub aspectul obligării la plata

despăgubirilor pentru perioada iunie 2003-noiembrie 2004, susținând că nu s-a

opus la punerea în executare a hotărârii de retrocedare, iar pe de altă parte

că suma respectivă a fost calculată greșit, fiind vorba de 134.910 dolari SUA

și nu de 143.010 dolari SUA.

Prin decizia civilă nr. 1520 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți.

A fost admis apelul declarat de pârâtă și s-a schimbat sentința apelată

în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 134.910

dolari SUA, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe

perioada iunie 2003-noiembrie 2004.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul declarat de reclamanți s-a reținut că în mod corect

prima instanță a apreciat că momentul de la care reclamanții puteau dobândi

posesia imobilului era data de 30 mai 2003, deoarece recunoașterea calității de

proprietari a acestora a fost constatată prin decizia civilă nr. 265 din 30 mai

2003, ce a menținut sentința civilă nr. 41/2003 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, iar prin această decizie sentința apelată a rămas

definitivă deci, se putea pune în executare.

Pentru aceleași considerente nu s-au reținut criticile formulate de

pârâtă privitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a

imobilului. S-a constatat însă că suma datorată drept despăgubiri este de

134.910 dolari SUA, avându-se în vedere că valoarea medie a despăgubirii este

de 7495 dolari SUA pe lună, iar perioada pentru care este datorată este de 18

luni.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs atât

reclamanții cât și pârâta.

Recurenții-reclamanți au invocat drept temei legal al recursului

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanțele care s-au

pronunțat anterior în cauză au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 23

din Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că data de începere a

obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință a imobilului este cea

precizată în cererea introductivă de instanță, 1 august 2001, și că odată cu

notificarea au depus „toate actele necesare și suficiente pentru restituirea

spațiului comercial”.

Recurenta pârâtă a invocat drept temei legal al recursului dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța trebuia să

respingă cererea de acordare a despăgubirilor, deoarece nu s-a opus la punerea

în executare a hotărârii de retrocedare, finalizată prin încheierea

procesului-verbal nr. 220/CD/12565 din 30 noiembrie 2004.

Printr-un alt motiv de recurs această recurentă critică decizia recurată

pentru faptul că instanța de apel nu a soluționat cererea privind plata

cheltuielilor de judecată, în dispozitivul deciziei neprecizându-se nimic în

acest sens.

Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor

formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte

constată că recursul declarat de reclamanți nu este fondat, iar recursul

pârâtei este fondat în parte, în sensul considerentelor ce succed.

Nu poate fi primită critica formulată de recurenții reclamanți privind

aprecierea eronată a datei de la care se cuvin despăgubirile pentru lipsa de

folosință a imobilului.

În mod corect instanțele care s-au pronunțat în cauză au apreciat că

despăgubirile cuvenite reclamanților pentru lipsa de folosință a imobilului se

datorează începând cu data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus

retrocedarea imobilului, respectiv data de 30 mai 2003, numai o hotărâre

definitivă fiind susceptibilă a fi pusă în executare, în conformitate cu

dispozițiile art. 372 și art. 377 C. proc. civ.

În acest context devin irelevante susținerile recurenților privind

eventualitatea depunerii sau nu a actelor alăturate notificării, nefiind vorba

de greșita aplicare a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în speța de

față.

În sensul acelorași considerente nu poate fi primită nici critica

formulată de pârâtă, cu privire la aceeași problematică, de la data rămânerii

definitive a hotărârii de retrocedare subzistând obligația deținătorului de a

elibera imobilul deținut.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este fondat celălalt

motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, referitor la faptul că instanța de

apel nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată.

Atât prin cererea de apel cât și cu ocazia dezbaterii apelului, apelanta

pârâtă a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la această cerere,

dispozitivul deciziei necuprinzând nici o mențiune, într-un sens sau altul,

referitoare la cererea respectivă.

Împrejurarea că în ultimul alineat al considerentelor se menționează că

se vor compensa cheltuielile de judecată nu poate acoperi omisiunea din

dispozitiv.

Potrivit principiului disponibilității care guvernează judecata unei

cauze în toate fazele procesuale, instanța este datoare a judecata în limitele

cadrului procesual stabilit de părți și deci a răspunde tuturor cererile sau

capetelor de cerere cu care a fost investită.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți.

Urmează a se admite recursul declarat de recurenta pârâtă și a se casa

în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel

pentru a se pronunța cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de apelanta-pârâtă, fiind incidente prevederile art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții H.D.M., H.A.M., D.A.I., T.M.N.C. și I.A.G. împotriva deciziei nr.

1520 din 24 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta

C.N.P.R. împotriva aceleiași decizii, pe care o casează în parte și trimite

cauza aceleiași instanțe de apel pentru a se pronunța cu privire la cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2007.