ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2428/2006

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 819 din 11 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2056/2003, au fost admise recursurile declarate de inculpații G.V.M. și D.G. împotriva deciziei penale nr. 179 din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel Craiova.

S-a casat decizia atacată și sentința penală nr. 626 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Dolj, cu privire la încadrarea juridică dată faptelor.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpații G.V.M. și D.G. din infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și 209 alin. (2) lit. a), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 și art. 13 C. pen., în infracțiunea de fur calificat, prevăzută de art. 208 și 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 și art. 13 C. pen., texte de lege în baza cărora au fost condamnați inculpații la câte un an închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., pentru ambii inculpați.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei pentru apărarea din oficiu a inculpatului G.V.M. s-a plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat că recursurile sunt întemeiate în parte, numai în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor comise de recurenți.

Verificând dispozitivul actului de inculpare s-a constatat că prima instanță a fost investită cu judecarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i) alin. (3) lit. c) C. pen., iar instanța în raport cu dispozițiile art. 13 C. pen., și având în vedere data săvârșirii faptei și modificările aduse Codului penal a constatat că faptelor comise nu le sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) lit. c) al art. 209 C. pen., astfel că în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică înlăturând aplicarea dispozițiilor alin. (3) lit. c) al articolului menționat.

Sub acest aspect soluția adoptată de instanță a fost corectă reținută, susținută fiind de argumentele juridice invocate, însă aceeași instanță a omis să observe că în mod greșit s-a reținut la încadrarea juridică a faptelor, în rechizitoriu, alin. 2 lit. a), g) și i) al art. 209 C. pen., când în realitate, în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit. a), g) și i) al acestui text.

Instanța de fond a preluat greșeala actului de inculpare dispunând condamnarea inculpaților în temeiul art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i) C. pen., iar instanța de apel, sesizată, de altfel cu privire la acest motiv de casare, a considerat în mod nelegal că este vorba de o eroare materială, astfel că nu a casat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

În realitate critica invocată în apel și reiterată în recurs este întemeiată, vizează motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., astfel încât curtea a admis recursurile declarate de inculpați, a casat ambele hotărâri pronunțate pe care le-a reformat în aceste limite.

Cât privește pedepsele aplicate inculpaților, curtea a constatat că la individualizarea acestora, instanțele au ținut seama de dispozițiile de principiu ale art. 52 C. pen., și criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., în care sens s-au avut în vedere gradul de pericol social concret, împrejurările în care s-au comis faptele dar și circumstanțele personale ale inculpaților, în favoarea cărora au reținut circumstanțe atenuante, având drept consecință reducerea sub minim a pedepselor.

Pedepsele de câte un an închisoare aplicate cu executare în regim de detenție sunt în măsură să satisfacă cerințele art. 52 C. pen., astfel că acordarea unei eficiențe mai mari circumstanțelor atenuante sau suspendarea condiționată a executării pedepselor nu se justifică.

Referitor la critica formulată într-o cerere subsidiară a recurentului D.G., în sensul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat cu privire la cererea sa de sesizare a Curții Constituționale, este de observat că în considerentele deciziei pronunțată la 17 aprilie 2003 când de altfel au avut loc și dezbaterile cu ocazia cărora inculpatul prin apărător a invocat excepția de neconstituționalitate, instanța de control judiciar a analizat cererea formulată și s-a pronunțat cu privire la aceasta, argumentându-și opinia.

Așa fiind, susținerea recurentului D.G. nu este reală, instanța de apel răspunzând cererii formulate de inculpat.

Cum în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție recurentul a precizat că nu înțelege să solicite sesizarea Curții Constituționale, curtea nu are a se preocupa și de acest aspect, limitându-se doar a observa că printr-o decizie anterioară instanța constituțională și-a exprimat opinia cu privire la constituționalitatea normelor respective.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare condamnatul D.G.

În motivarea contestației s-a arătat soluția pronunțată de instanța supremă în recursul inculpatului D.G., precum și faptul că la termenul la care s-a judecat cauza, atât în recurs, cât și în apel nu a fost citat în mod corespunzător, deoarece avea reședința în străinătate, iar agentul procedural nu a făcut nici o mențiune în acest sens, încălcându-se, astfel dispozițiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., și față de faptul că și în prezent are reședința în străinătate solicită a fi citat la sediul S.C.A.P. și C.

Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., solicitând ca în baza art. 390 din același cod, suspendarea executării pedepsei până la soluționarea prezentei contestații.

A fost fixat prim termen de soluționare a contestației în anulare, la data de 6 aprilie 2006, iar pentru judecarea cererii de suspendare, la data de 23 martie 2006.

La termenul de judecată, de la 23 martie 2006, Înalta Curte a constatat lipsă de procedură cu contestatorul, acordând termen la 6 aprilie 2006, cu citarea acestuia.

În cauză doamna judecător M.C.B. a formulat declarație de abținere, invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 C. proc. pen., motivând că a făcut parte din completul care a soluționat recursul declarat de inculpatul D.G., care a pronunțat decizia penală nr. 819 din 11 februarie 2004, decizie ce face obiectul prezentei contestații în anulare.

Prin încheierea de ședință secretă din 5 aprilie 2006 a fost admisă cererea de abținere în soluționarea contestației în anulare ce formează obiectul dosarului nr. 3312/1/2006, constatând că doamna judecător M.C.B. se află în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul de judecată, din data de 6 aprilie 2006, au fost consemnate concluziile procurorului din dezbateri, în sensul respingerii contestației, ca neîntemeiată, susținând că inculpatul în recurs a fost citat la toate adresele, procedura de citare fiind legal îndeplinită la termenul de judecare a recursului, precum și faptul că după ce Înalta Curte a declarat terminate dezbaterile judiciare, rămânând în pronunțare, s-a prezentat avocat P.H., apărător ales al contestatorului, care a solicitat amânare pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Înalta Curte a amânat pronunțarea pentru termenul de astăzi 13 aprilie 2006, având nevoie de timp pentru deliberare și pentru a da apărătorului ales al contestatorului posibilitatea să depună concluzii scrise.

Au fost primite sub nr. 14003 din 10 aprilie 2006 la Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și depuse la dosar concluzii scrise formulate de apărătorul ales al contestatorului condamnat D.G. în sensul, ca în temeiul art. 392 alin. (1) C. proc. pen., să se admită contestația, desființată decizia atacată și acordarea unui termen în vederea rejudecării recursului, deoarece la termenul la care s-a judecat cauza, atât în recurs, cât și în apel, inculpatul nu a fost citat în mod corespunzător, având reședința în străinătate, iar agentul procedural nu a făcut nici o mențiune și nici demersurile prevăzute de art. 180 C. proc. pen., încălcându-se dispozițiile art. 177 alin. (8) din același cod.

S-a învederat faptul că potrivit copiei legalizate de pe pașaportul inculpatului anexată concluziilor se poate observa că a fost ieșit din țară din data de 17 octombrie 2002 fără a se mai întoarce nici până în prezent, lucru care era de notorietate, chiar și pentru agentul procedural, așa că procedura de citare pentru termenul din 11 februarie 2004 la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, neavând cunoștință despre judecarea cauzei.

Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat D.G. în raport cu motivul invocat, Înalta Curte apreciază contestația în anulare formulată de contestator, ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că singura adresa de domiciliu indicată de inculpat este aceea din comuna Vârtop, județul Dolj (declarația inculpatului D.G. din cursul urmăririi penale din dosarul de urmărire penală în care a și menționat expres că „locuiesc împreună cu părinții mei…”), inculpatul fiind citat la această adresă la instanța de fond, pentru termenul de judecată de la 5 iunie 2002, prezentându-se la termenul indicat conform mențiunii din încheierea de ședință, acesta fiind prezent și la termenele de judecată ulterioare, până la data de 6 noiembrie 2002, dată de la care a lipsit, nefiind prezent la judecarea cauzei la instanța de fond.

De asemenea, inculpatul, în calea ordinară de atac a apelului exercitată de avocatul său, parchetul, nedeclarând apel, a fost legal citat în calitatea procesuală de apelant inculpat, la aceeași adresă indicată în cursul urmăririi penale, acesta lipsind la toate termenele d judecată.

La termenul de la 17 aprilie 2003 când a și fost soluționat apelul inculpatului, dovada de îndeplinire a procedurii de citare a fost îndeplinită, existând mențiunea și semnătura primirii citației de către mama apelantului inculpat, P.E.

Totodată, pentru inculpat a fost declarat recurs de către avocatul său, parchetul neexercitând recurs, iar citarea acestuia în calitatea de recurent inculpat și cu numele de D.G. a fost efectuată atât la adresa indicată în cursul urmăririi penale, dar și în comuna Sâmnicu de Sus, județul Dolj, restituindu-se dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la adresa indicată inițial cu mențiunea primirii și semnării ei de către P.M., rudă cu destinatorul, iar de la cea de-a doua adresă, a fost restituită cu mențiunea constantă că acesta este necunoscut în comuna respectivă.

La termenul de judecată a recursului, respectiv 11 februarie 2004 procedura de citare cu recurentul inculpat D.G. a fost legal îndeplinită, fiind restituite dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu acesta de la adresa inițială din cursul urmăririi penale, comuna Vârtop, județul Dolj, cu mențiunea primirii și semnării ei de către o rudă a acestuia, iar cea de-a doua din comuna Sâmnicu de Sus, județul Dolj, cu mențiunea necunoscut în localitate.

Din examinarea cauzei rezultă că până la depunerea concluziilor scrise de către apărătorul ales în contestația în anulare formulată, nu există nici o altă mențiune din partea vreunuia dintre apărătorii aleși ai inculpatului sau de către inculpat, ori de către condamnat cu privire la împrejurarea că acesta are o reședință în străinătate, nefăcându-se referiri nici la adresa precisă, țara în care acesta s-ar fi aflat, atâta timp cât se precizează că această situație era de notorietate.

Mai mult același apărător ales al recurentului inculpat D.G., care a și formulat contestația în anulare pentru condamnat, conform împuternicirilor avocațiale, la momentul judecării recursului nu a făcut nici o referire la împrejurarea că recurentul are reședința în străinătate, potrivit părții introductive a deciziei împotriva căreia a fost formulată contestația în anulare.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

11

alin. (1) C. proc. pen., judecarea recursului se face cu citarea părților.

Potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătate în declarația învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoștințat organul de urmărire penală ori instanța de judecată de schimbarea intervenită sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obținute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă.

În raport cu normele mai sus arătate, în contextul cauzei, Înalta Curte constată că la momentul judecării recursului inculpatului D.G., procedura de citare a acestuia a fost legal îndeplinită, față de mențiunile pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare restituite și aflate la dosar, așa cum s-a menționat, în condițiile inexistenței vreunei alte modificări de adresă făcută expres de către recurent sau apărătorul ales al acestuia, obligație care le incumba acestora, respectiv primului, în virtutea dispozițiilor legale, iar celui de-al doilea a contractului de angajament avocațial.

De asemenea, instanța de recurs nu putea aprecia existența nici vreunei alte situații cu privire la adresa recurentului inculpat, atâta timp cât, cât în conformitate cu art. 180 C. proc. pen., nu s-a produs vreo schimbare de domiciliu.

Astfel, critica apărării contestatorului condamnat D.G. că acesta a fost nelegal citat la termenul la care s-a judecat recursul, aflându-se plecat în străinătate, nu poate fi reținută, în condițiile încălcării prevederilor legale cu privire la încunoștințarea existenței vreunei schimbări de domiciliu.

Așadar, Înalta Curte consideră contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat D.G., ca nefondată, deoarece procedura de citare a recurentului inculpat D.G. pentru termenul la care s-a judecat recursul, respectiv 11 februarie 2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal îndeplinită, astfel că nu este incident cazul de contestație în anulare invocat, art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul D.G. împotriva deciziei penale nr. 819 din 11 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2056/2003.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul D.G. împotriva deciziei penale nr. 819 din 11 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2056/2003.

Obligă contestatorul la plata sumei de 60 RON (600.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 aprilie 2006.