ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5538/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

Curtea de Apel Cluj, sub nr. 5095 din 18 februarie 2004, reclamantul C.V. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea

hotărârii nr. 12416 din 15 ianuarie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia

să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În susținerea contestației,

reclamantul a depus mai multe înscrisuri, printre care adresa nr. 567 din 11

noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I., precum și o declarație notarială

comună a unor martori, arătând că a fost deportat în Rusia, în perioada

septembrie 1942 - 1944, din motive etnice și rasiale.

Prin sentința civilă nr. 416 din 16

martie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins contestația, reținând că reclamantul nu a făcut dovada

persecuției etnice, cu acte oficiale.

Recursul declarat de reclamantul

C.V. împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care, prin decizia nr.

756 din 9 februarie 2005, a casat hotărârea atacată, dispunând trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, în vederea completării

probatoriului cu înscrisuri oficiale, cum ar fi adeverință eliberată de Agenția

D.C.I. sau alte acte care să ateste că persoanele care au dat declarație de

martor în cauză sunt, la rândul lor, beneficiari ai Legii nr. 189/2000.

Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 245 din 14 aprilie 2005, a respins contestația, reținând că reclamantul nu

a depus la dosar, noi înscrisuri oficiale în completarea probatoriului, așa cum

dispusese instanța supremă, prin decizia de casare.

Referindu-se la adresa nr. 567 din

11 noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I., invocată de către reclamant și

înainte de casare, instanța de fond a reținut că acest înscris nu satisface

exigențele unei probe concludente, întrucât nu atestă împrejurarea că petentul

a fost deportat, ci doar faptul că acesta a depus dosarul, în vederea obținerii

unui ajutor pecuniar acordat de statul german, în cadrul unui program umanitar.

Și împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, reclamantul C.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10

C. proc. civ. și susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât și-a

dovedit susținerile prin declarație de martori.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. a) din O.G. nr.

105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de

prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în

perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că

a fost deportată în

ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate

.

De asemenea, în conformitate cu art.

6

1

din actul normativ sus menționat, d

ovedirea situațiilor prevăzute la art. 1

se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere,

de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, deci și prin declarație cu martori

.

Pentru dovedirea împrejurărilor

invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, adresa

nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I. Actul respectiv nu poate

fi, însă, considerat o probă concludentă, instanța de fond în mod corect

reținând că acesta nu satisface exigențele unei astfel de dovezi, întrucât nu

atestă împrejurarea că petentul a fost deportat, ci doar faptul că a solicitat

sprijin financiar din partea statului german, în cadrul unui program umanitar.

De altfel, în cele din urmă, acest sprijin financiar nici nu i-a fost acordat

recurentului-reclamant, așa cum rezultă din adeverința nr. 313 din 31 mai 2005,

eliberată tot de către Agenția D.C.I.

Totodată, în susținerea contestației

sale, reclamantul a depus la dosarul cauzei, declarațiile mai multor martori.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc

de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că înainte ca

martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate,

tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură

mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același

cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună

a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de

procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de

martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța

de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a

mărturiilor.

Or, analizând declarațiile martorilor depuse la

dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C.

proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite

în prealabil. În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală nu

este respectată în cauză, declarațiile celor trei martori fiind consemnate

într-un singur înscris. Mai mult decât atât, în sistemul român de drept

procesual, nici o probă nu are forță probantă prestabilită, judecătorul

apreciind liber toate probele administrate în cauză, inclusiv declarațiile

martorilor; în speță, așa cum s-a arătat, acestea nu respectă cerințele

prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Față de cele arătate și cum recurentul-

reclamant

nu a depus la dosar

alte

înscrisuri

în completarea probatoriului, în mod corect instanța de fond a respins

contestația, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.V.

împotriva sentinței civile nr. 245 din 14 aprilie 2005 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2005.