ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5538/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Cluj, sub nr. 5095 din 18 februarie 2004, reclamantul C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 12416 din 15 ianuarie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În susținerea contestației, reclamantul a depus mai multe înscrisuri, printre care adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I., precum și o declarație notarială comună a unor martori, arătând că a fost deportat în Rusia, în perioada septembrie 1942 - 1944, din motive etnice și rasiale.

Prin sentința civilă nr. 416 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins contestația, reținând că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice, cu acte oficiale. Recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care, prin decizia nr. 756 din 9 februarie 2005, a casat hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, în vederea completării probatoriului cu înscrisuri oficiale, cum ar fi adeverință eliberată de Agenția D.C.I. sau alte acte care să ateste că persoanele care au dat declarație de martor în cauză sunt, la rândul lor, beneficiari ai Legii nr. 189/2000.

Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 245 din 14 aprilie 2005, a respins contestația, reținând că reclamantul nu a depus la dosar, noi înscrisuri oficiale în completarea probatoriului, așa cum dispusese instanța supremă, prin decizia de casare. Referindu-se la adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I., invocată de către reclamant și înainte de casare, instanța de fond a reținut că acest înscris nu satisface exigențele unei probe concludente, întrucât nu atestă împrejurarea că petentul a fost deportat, ci doar faptul că acesta a depus dosarul, în vederea obținerii unui ajutor pecuniar acordat de statul german, în cadrul unui program umanitar.

Și împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul C.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât și-a dovedit susținerile prin declarație de martori. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. a) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate . De asemenea, în conformitate cu art. 6 1 din actul normativ sus menționat, d ovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, deci și prin declarație cu martori . Pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenția D.C.I.

Actul respectiv nu poate fi, însă, considerat o probă concludentă, instanța de fond în mod corect reținând că acesta nu satisface exigențele unei astfel de dovezi, întrucât nu atestă împrejurarea că petentul a fost deportat, ci doar faptul că a solicitat sprijin financiar din partea statului german, în cadrul unui program umanitar. De altfel, în cele din urmă, acest sprijin financiar nici nu i-a fost acordat recurentului-reclamant, așa cum rezultă din adeverința nr. 313 din 31 mai 2005, eliberată tot de către Agenția D.C.I. Totodată, în susținerea contestației sale, reclamantul a depus la dosarul cauzei, declarațiile mai multor martori. Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc.

civ. stabilește că înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Or, analizând declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală nu este respectată în cauză, declarațiile celor trei martori fiind consemnate într-un singur înscris. Mai mult decât atât, în sistemul român de drept procesual, nici o probă nu are forță probantă prestabilită, judecătorul apreciind liber toate probele administrate în cauză, inclusiv declarațiile martorilor; în speță, așa cum s-a arătat, acestea nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Față de cele arătate și cum recurentul- reclamant nu a depus la dosar alte înscrisuri în completarea probatoriului, în mod corect instanța de fond a respins contestația, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva sentinței civile nr. 245 din 14 aprilie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2005.