ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 692/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1226 din 28 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția lipsei de interes a reclamantei, excepție ridicată de pârâtă și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA, împotriva pârâtelor SC C.E. SA cu sediul social în București și SC D.C. SRL, ca lipsită de interes. În fundamentarea acestei soluții instanța de fond a reținut în principal că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune în sensul că partea s-ar opune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, ori reclamanta nu justifică un asemenea interes, având cunoștință despre clădirea aflată în stare avansată de degradare și declarată ulterior monument istoric, înainte de a fi devenit proprietara terenului, nerezultând astfel care ar fi prejudiciul la care este expusă în prezent.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 1943 din 12 decembrie 2003 a admis recursul declarat de recurenta SC C. SA în contradictoriu cu SC C.E. SA și SC D.C. SRL, împotriva sentinței nr. 1226 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că reclamanta chiar în motivarea cererii de chemare în judecată și-a justificat interesul în promovarea acțiunii, constând în aceea că imobilul ce a făcut obiectul convenției de transfer este în prezent ruinat, împiedicând-o astfel să folosească normal terenul proprietatea sa, reprezentând un permanent pericol pentru siguranța activității în cadrul societății.

În fond după casare, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 4823 din 14 aprilie 2004, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC C. SA împotriva pârâtelor SC C.E. SA și SC D.C. SRL. S-a apreciat că argumentele invocate de reclamantă nu reprezintă cauze de nulitate absolută. Astfel, la data de 31 septembrie 1991, între părți s-a încheiat o convenție de transfer având ca obiect mijloace fixe scoase din uz, acestea fiind transmise pârâtei SC D.C. SRL în schimbul sumei de 100.000 lei, temeiul juridic al înscrisului fiind decretul Lege nr. 50/1990 și H.G. nr. 740/1990. În art. 5 al decretul Lege nr. 50/1990 se precizează că fondurile fixe cu durata de serviciu normală expirată aflate în dotarea unităților, care nu mai pot fi utilizate în condiții de eficiență, vor fi casate indiferent de valoarea lor, la propunerea unităților deținătoare, cu aprobarea organului ierarhic superior și avizul băncilor finanțatoare.

Pentru mijloacele fixe ce fac obiectul convenției de transfer există aprobare de casare încă din anul 1986, astfel că au fost respectate dispozițiile menționate. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 570 din 9 decembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de SC C. SA împotriva sentinței nr. 4823 din 14 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 796/2004, în contradictoriu cu SC C.E. SA și SC D.C. SRL. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a preluat argumentele instanței de fond, stabilind că la încheierea convenției de transfer din 30 septembrie 1981 au fost respectate atât prevederile decretului Lege nr. 50/1990 cât și prevederile H.G.

nr. 740/1990, obiectul transferului fiind fondurile fixe cu durată de serviciu normală expirată, care nu mai pot fi folosite în condiții de eficiență.

A mai fost respectată și cerința legală privitoare la aprobarea de casare, obligația reieșind din dispozițiile decretului nr. 419/1985, iar aprobarea fiind confirmată de adresa din 6 mai 1986. Împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a promovat recurs reclamanta SC C. SA București, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectele că în mod greșit nu a fost constatată nulitatea absolută a convenției de transfer de mijloace fixe casate și dezmembrate încheiată între cele două pârâte, prin fraudarea legii, având în vedere că prevederile legale stabileau limitativ unitățile economice abilitate să efectueze acest transfer, respectiv numai societățile de stat, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Intimata pârâtă SC C.E. SA a depus întâmpinare motivată în fapt și în drept prin care a solicitat admiterea recursului și constatarea nulității absolute a convenției de transfer din 30 septembrie 1991. Intimata pârâtă SC D.C. SRL București a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, deoarece nu s-a făcut dovada existenței unei cauze ilicite la momentul încheierii convenției. Înalta Curte analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA București, constatând întemeiate motivele expuse, pentru următoarele considerente. Este de necontestat că la data de 30 septembrie 1991 între SC C.E.

SA și SC D.C. SRL, prin reprezentanții lor legali, a fost încheiată o convenție de transfer a unor mijloace fixe casate, dar în stare de existență, conform schiței din anexa care face parte integrantă din convenție. SC C.E. SA a predat mijlocul fix casat, a cărui valoare a fost stabilită la suma de 100.000 lei, constând în contravaloarea materialelor rezultate ca urmare a dezmembrării mijlocului fix, iar SC D.C. SRL a preluat bunul în starea în care se găsea la momentul încheierii convenției, plătind prețul convenit (dosar nr. 2920/2002 al Tribunalului București, secția comercială). S-a mai reținut în aceiași convenție că temeiul ei legal îl reprezintă decretul Lege nr. 50/1990, H.G. nr. 740/1990 și art. 942 C. civ.

De remarcat că pârâta SC C.E. SA București, în mod constant, prin întâmpinările depuse în toate fazele procesuale, a precizat că prin convenția de transfer s-a transmis, conform acordului părților, numai materiale rezultate din acțiunea de dezmembrare și nu imobile sub formă de clădiri, însă ulterior pârâta SC D.C. SRL a folosit această convenție pentru a-și constitui un drept de proprietate asupra unor imobile, împrejurare care conduce la nulitatea absolută a convenției (dosar nr. 2920/2002 al Tribunalului București, secția comercială, dosar nr. 796/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială și dosar recurs).

Din verificarea cadrului legal existent la momentul încheierii convenției reiese că potrivit art. 5 din Decretul - Legea nr. 50/1990 fondurile fixe cu durata de serviciu normată expirată, aflate în dotarea unităților, care nu mai pot fi utilizate în condiții de eficiență, vor fi casate, indiferent de valoarea lor, la propunerea unităților deținătoare, cu aprobarea organului ierarhic superior și avizul băncilor finanțatoare. De asemenea art. 3 din H.G. nr. 740 din 3 iulie 1990, menționează că sursele fondului de investiții, pentru anul 1990 vor fi constituite și din sumele obținute din valorificarea fondurilor fixe scoase din funcțiune și alte resurse pentru investiții. Această hotărâre de guvern privește unele măsuri în domeniul finanțării-creditării investițiilor la unitățile de stat precum și cu referință la transmiterea fondurilor fixe între întreprinderile de stat.

Apare cât se poate de evident că nu este permisivă această convenție de transfer între părțile pârâte, nefiind guvernată de cadrul legal în materie, care era aplicabil numai unităților de stat. Nu poate fi primită excepția ridicată de intimata SC D.C. SRL că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, conform art. 302 1 C. proc. civ., prin aceea că, verificând această critică nu se confirmă, cererea de recurs a reclamantei fiind amplu motivată, cu trimitere la fiecare aspect de nelegalitate invocat, care este argumentat în fapt și în drept.

Pentru aceste rațiuni juridice urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA București, împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că va modifica decizia atacată, va admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 4823 din 14 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot și va admite acțiunea, constatând nulitatea absolută a convenției părților din 30 septembrie 1991. De asemenea va dispune repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor reciproce.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA București, împotriva deciziei nr. 570 din 9 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia atacată, admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 4823 din 14 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot în sensul că admite acțiunea și constată nulitatea absolută a convenției de transfer încheiată între părți la data de 30 septembrie 1991. Dispune repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor reciproce. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.