ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 441/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1304 din 8 iulie 2002 a Judecătoriei Giurgiu a fost condamnat inculpatul R.V.P. la câte două pedepse de câte 6 luni închisoare, o pedeapsă de un an închisoare și o pedeapsă de 5 ani, pentru infracțiunile de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având dreptul suspendat de a conduce și cu o îmbibație alcoolică de 1,80 gr. %o, încredințarea autovehiculului pentru a fi condus unei persoane care nu posedă permis de conducere și ucidere din culpă, prevăzute de art. 36 alin. (2), art. 36 alin. (3) și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., respectiv art. 178 alin. (2), (3) și (5) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) din același cod, s-a dispus ca inculpatul că execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare. Totodată s-a menținut măsura arestării preventive și s-a scăzut timpul arestului de la 29 noiembrie 2001 la zi. Inculpatul a fost obligat către părțile civile R.N. și D.P. la despăgubiri civile și daune morale, în raport de culpa sa concurentă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, în esență că, în 22 noiembrie 2001, inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice având permisul suspendat, cu o alcoolemie de 1,80 gr. %o pe parcursul deplasării l-a încredințat pentru a fi condus unei persoane care nu poseda permis de conducere, iar prin nerespectarea regulilor a produs un accident în urma căruia au decedat minorii R.S.

și D.F. Tribunalul Giurgiu, prin decizia penală nr. 683 din 18 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului și ca inadmisibil pe cel al părții civile. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 573 din 27 martie 2003, a admis recursul declarat de inculpat și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2), (3) și (5) C. pen. Totodată a respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de părțile civile. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în momentul premergător accidentului, cu urmările descrise, autovehiculul a fost condus de o altă persoană, minorul M.A., căreia inculpatul îi încredințase conducerea autovehiculului în care se afla și el.

În baza art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza a II-a C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 573 din 27 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, considerând că a fost pronunțată cu încălcarea legii prin greșita achitare a inculpatului, apreciindu-se că fapta a fost săvârșită de o altă persoană. În motivarea recursului în anulare s-a arătat că din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă, că în ziua de 22 noiembrie 2001, inculpatul a consumat băuturi alcoolice în cantități însemnate, împreună cu minorul M.A., după care a condus pe drumurile publice un autoturism Dacia 1310, în condițiile în care avea permisul de conducere suspendat, încredințându-l pentru conducere și minorului, în vârstă de 14 ani și 7 luni, pe traseul Giurgiu – Bălanu și înapoi.

Instanța de fond, precum și cea de apel au reținut pe baza datelor cauzei, că, în momentul producerii accidentului de circulație pe str. Ghizdarului din Giurgiu, autovehiculul a fost condus de inculpat, singurul vinovat de uciderea din culpă a celor doi minori. Totodată, este adevărat că inculpatul s-a apărat pe parcursul întregului proces că autovehiculul a fost condus în momentul premergător accidentului de minorul M.A. care nu a fost cercetat pentru fapta de ucidere din culpă, iar susținerile acestuia au fost confirmate de martorii C.T.N., C.V., C.E., A.N., probe din economia cărora a rezultat că, după accident, minorul a coborât de la volan și s-a refugiat în curte unei rude apropiate, indicându-se declarațiile martorilor menționați.

În acest context, pe deplin temei instanța de recurs a reținut că accidentul de circulație, cu urmările descrise a fost comis de o altă persoană, căreia i s-a încredințat conducerea autovehiculului de inculpat, dar această împrejurare nu este de natură să înlăture răspunderea penală a celui din urmă. Obiectiv, la decesul celor doi miori în urma accidentului de circulație a contribuit atât fapta nemijlocită a unei persoane lipsită de cunoștințele și priceperea necesară conducerii unui autovehicul, dar netrimisă în judecată, cât și fapta inculpatului de a încredința autovehiculul unei astfel de persoane, urmările accidentului fiind rezultatul ambelor culpe.

Subiectiv, la încredințarea autovehiculului unei persoane a cărei vârstă depășise doar 14 ani, aflată sub influența băuturilor alcoolice, lipsită total de cunoștințe și deprinderi de a conduce pe drumurile publice, inculpatul putea și trebuia să-și reprezinte toate consecințele posibile, inclusiv accidentarea mortală a unor pietoni, context, în care fapta sa întrunește elementele constitutive și ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen., nu numai ale infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. 3 din Decretul nr. 326/1966. Astfel, aprecierea instanței de recurs, în sensul că autovehiculul a fost condus de o altă persoană în momentul producerii accidentului și răspunderea pentru urmările acestuia revine acesteia, nu și inculpatului, este greșită.

Pentru acest motiv, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii Curții de Apel București, respingerea recursului declarat de inculpat și menținerea hotărârilor instanțelor de fond și apel. Examinând decizia atacată în raport cu recursul în anulare declarat, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor și materialului probator administrat în dosarul cauzei, că recursul în anulare este fondat, însă pentru un alt motiv decât cel invocat, ce urmează a fi analizat prin prisma cazului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că deși, prima instanță în desfășurarea cercetării judecătorești a audiat martorii menționați în actul de sesizare, respectiv D.D., M.M., C.A., A.M., C.D., A.N., C.T.N., C.V., C.E., precum și martorii A.V.M.

și A.A., iar instanța de apel a audiat doar pe martorul A.N., martora T.A. neputând fi audiată, deoarece era plecată din țară, nu s-au putut stabili cu certitudine circumstanțele reale concrete în care a avut loc accidentul, precum și cele ulterioare acestuia, respectiv care au fost contribuțiile inculpatului R.V.P. și a minorului M.A., probele administrate relevând aspecte contradictorii, ce au dat loc la interpretări diferite. De asemenea, în cursul urmăririi penale inculpatul R.V.P.

a avut o atitudine oscilantă, inițial recunoscând comiterea faptei, ulterior declarând că accidentul rutier ar fi fost comis de către minorul M.A., iar în fața primei instanțe, acesta nu a recunoscut infracțiunea de ucidere din culpă, menționând constant că a luat fapta asupra sa numai la amenințarea familiei M. Astfel, Înalta Curte consideră că în cauză nu au fost lămurite împrejurările faptice ceea ce nu a permis reținerea corectă a situației de fapt, având drept consecință soluții contradictorii cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpatului R.V.P. în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2), (3) și (5) C. pen., pentru care acesta a fost trimis în judecată.

În raport cu cele arătate, Înalta Curte consideră că se impune rezolvarea corectă a fondului cauzei prin readministrarea probatoriului, respectiv audierea părților civile, a inculpatului R.V.P., a minorului M.A., în calitate de martor, a martorilor D.D., M.M., C.A., A.M., C.D., A.N., C.T.N., C.V., C.E., A.V.M., A.A., A.N., T.A., aceasta neputând fi audiată, în apel, deoarece era plecată din țară, efectuarea de confruntări, potrivit art. 87 și art. 88 C. proc. pen., în cazul în care cu privire la fapte și împrejurări apar contraziceri între declarațiile persoanelor menționate, precum și orice alte probe în scopul aflării adevărului, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, a vinovăției sau nevinovăției inculpatului R.V.P.

în săvârșirea infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, potrivit contribuției concrete ce se va evidenția din probe, urmând a fi coroborate și cu probele din faza urmăririi penale pentru pronunțarea unei soluții legale și temeinice. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 414 1 cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 573 din 27 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală privind pe inculpatul R.V.P., va casa toate hotărârile pronunțate în cauză, respectiv sentința penală nr. 1304 din 8 iulie 2002 a Judecătoriei Giurgiu, decizia penală nr. 683 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu și decizia penală nr. 573 din 27 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Giurgiu. Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 573 din 27 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul R.V.P. Casează sentința penală nr. 1304 din 8 iulie 2002 a Judecătoriei Giurgiu, decizia penală nr. 683 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu și decizia penală nr. 573 din 27 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Giurgiu. Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2005.