ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 461/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2495 din 10

octombrie 2001, Judecătoria sector 5 București a condamnat pe inculpații:

- C.L.A. la un an închisoare și

respectiv 6 luni închisoare, pentru infracțiunile de vătămate corporală din

culpă și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de

conducere prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și art. 36 alin. (1)

din Decretul nr. 328/1966, dispunând în baza art. 33 lit. b) și art. 34 lit. b)

din același cod, executarea pedepsei cele mai grele de un an închisoare, și

- C.R.I. la 3 luni închisoare,

pentru infracțiunea de încredințare a unui autovehicul pentru a fi condus pe

drumurile publice unei persoane fără permis de conducere, prevăzută de art. 36

alin. (3) din Decretul nr. 328/1966.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen.,

a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor.

Inculpații au fost obligați în

solidar și cu partea responsabilă civilmente SC A. SA Cluj-Napoca să plătească

părților civile Spitalul Universitar de Urgență București și B.E., despăgubiri

civile în sumă de 29.629.630 lei și respectiv 76.824.200 lei, reprezentând

despăgubiri materiale și daune morale.

S-a reținut că la 8 octombrie 2000

fără a avea permis de conducere, inculpatul C.L.A. a condus pe drumurile

publice un autoturism ce îi fusese încredințat de inculpatul C.R.I. Prin

nerespectarea dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice,

inculpatul C.L.A. a accidentat pe B.E., provocându-i leziuni care au necesitat

pentru vindecare 100 zile îngrijiri medicale.

Tribunalul București, secția I

penală, rejudecând după casare, a admis apelul declarat de SC A. SA și a

înlăturat obligarea acesteia în solidar cu inculpații la plata despăgubirilor

materiale și a daunelor morale acordate părților civile Spitalul Universitar

București și B.E.

Împotriva sentinței și deciziei a

declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție în temeiul art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

1

teza I C. proc. pen., cu motivarea că în soluționarea acțiunii civile instanțele

au pronunțat hotărâri contrare legii.

În recurs se susține că în

conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările

și reasigurările din România, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă

pentru paguba produsă prin accidente de autovehicule, situație în care,

potrivit art. 3 din același act normativ, drepturile și obligațiile fiecărei

părți (asigurat și asigurator) sunt stabilite prin lege.

Se arată că dispozițiile art. 49 –

art. 51 din lege prevăd, printre altele, că asiguratorul acordă despăgubiri

pentru prejudiciile de care asigurații răspund în baza legii față de terțe

persoane păgubite prin accidente de circulație și că despăgubirile se acordă

pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de

dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare

corporală sau deces.

Se mai motivează că potrivit legii

despăgubirile se acordă și în cazul în care cel care conduce autovehiculul,

răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul,

că potrivit art. 57 alin. (1) din același act normativ, drepturile persoanelor

păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva

celor răspunzători de producerea pagubei sau direct împotriva asigurătorului de

răspundere civilă, în limitele obligației acestuia astfel cum este stabilită

prin lege.

În cauză la judecata în primă

instanță, a fost depuse dovezile de asigurare obligatorie de răspundere civilă

auto, prin care SC T.C. SA București a asigurat autovehiculul ce a fost

implicat în accidentul rutier pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a

prejudiciilor produse pe teritoriul României, pentru perioada 1 ianuarie – 31

decembrie 2000.

Urmare a acestui fapt, menționează

recursul, asigurătorul de răspundere civilă SC A. SA Cluj-Napoca a fost citat

în procesul penal conform art. 54 alin. ultim din Legea nr. 136/1995.

Față de această situație se

motivează că instanța de apel trebuia să acorde eficiență cuvenită textelor de

lege anterior arătate și să mențină soluția primei instanțe, numai în sensul

obligării la despăgubiri către partea civilă, în solidar cu inculpații, a

societății de asigurare SC A. SA Cluj-Napoca în limitele prevăzute de lege.

Recursul în anulare nu este fondat.

Decizia Tribunalului București este

legală și temeinică.

Instanța de fond și apel au reținut

o corectă situație de fapt potrivit căreia la data de 8 octombrie 2000,

aflându-se legal la volanul autoturismului Dacia, proprietatea SC T.C. SA

București, inculpatul C.R. a încredințat autoturismul respectiv pentru a fi

condus, inculpatului C.L. deși cunoștea că acesta nu posedă permis de conducere

pentru nici o categorie de autovehicule.

În timp ce conducea autoturismul pe

drum public inculpatul C.L. a accidentat din culpă exclusivă pe partea vătămată

B.E., care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 100

zile îngrijiri medicale.

Decizia tribunalului de înlăturare a

obligării SC A. SA în solidar cu inculpații la plata despăgubirilor civile

acordate părților civile de instanța de fond este legală pentru următoarele

motive:

Potrivit art. 58 lit. b) și d) din

Legea nr. 136/1995 „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri

de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când accidentul a fost

produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale

privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție,

chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul

comiterii altei infracțiuni săvârșite cu intenție” și când persoana

răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimțământul

asiguratului.

În cauză s-a stabilit că accidentul

s-a produs în timp ce inculpatul C.L.A. conducea un autoturism pe drumurile

publice fără permis de conducere, infracțiune prevăzută de art. 36 alin. (1)

din Decretul nr. 328/1966, care este în mod neechivoc o infracțiune

intenționată.

Este, de asemenea, fără dubiu că

inculpatul C.L.A., răspunzător de producerea pagubei a condus autoturismul fără

consimțământul asiguratului, SC T.C. SA.

Autoturismul i-a fost încredințat

inculpatului de coinculpatul C.R.I., faptă care la rândul ei este o infracțiune

intenționată, prevăzută de art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966.

Pe de altă parte potrivit art. 54 din

Legea nr. 136/1995 „despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre

asigurat persoană păgubită și asigurator ori, în cazul în care nu s-a realizat

înțelegerea prin hotărâre judecătorească.

În cazurile în care despăgubirile nu

urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58, convenția prevăzută la

alin. (1) poate fi încheiată și de către conducătorul autovehiculului

răspunzător de producerea accidentului, altul decât asiguratul”.

Din conținutul acestui text rezultă

că părțile pot conveni potrivit principiilor contractuale, aplicabile

contractului de asigurare, asupra despăgubirilor și întinderii acestora, afară

de situația în care dacă despăgubirile ar fi fost acordate acestea urmează

conform art. 58 din lege, să fie recuperate.

Rezultă prin urmare că situația

autorilor accidentelor aflați în cazurile prevăzute de art. 58 din lege,

infracțiuni intenționate, cum este inculpatul C.L.A. nu obligă pe asigurator la

plata despăgubirilor.

Așadar, în mod legal situația din

cauză, accident în timpul comiterii unei infracțiuni intenționate de către

autorul C.L.A. și care a condus autoturismul fără consimțământul asiguratului

SC T.C., instanța de apel a înlăturat obligarea asiguratului la plata

despăgubirilor către partea civilă.

Pe de altă parte instanța de fond în

mod greșit a introdus SC A. SA în proces în calitate de parte responsabilă

civilmente.

Art. 24 alin. (3) C. proc. pen.,

definește în termeni generali, partea responsabilă civilmente ca fiind persoana

chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele

provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

În lipsa unei definiții precise, a

noțiunii, în lege, jurisprudența a consacrat practica potrivit căreia în

categoria juridică de parte responsabilă civilmente intră persoanele

specificate în art. 1000 C. civ., cât și persoanele chemate să răspundă civil

pentru fapta altuia prevăzute de Legea nr. 22/1969.

Răspund astfel, părinții pentru

faptele ilicite ale copiilor minori, comitenții pentru prejudiciile cauzate de

prepuși, instituțiile pentru prejudiciile cauzate de elevi și ucenici, persoane

cu funcții de conducere culpabile pentru angajarea în funcție a unui gestionar

fără respectarea condițiilor legale.

În principiu toate persoanele

enumerate răspund pentru fapta altuia. În realitate „fapta altuia” se află însă

într-o relație cu conduita anterioară a părții responsabile civilmente așa fel

încât aceasta răspunde și pentru propria culpă care constă în lipsa de

preocupare pentru educația copilului, lipsa de supraveghere și educație a

elevului sau ucenicului, încălcarea unor dispoziții legale referitoare la

angajarea gestionarului, lipsa de diligență în alegere.

Pe de altă parte se impune

observația că răspunderea persoanei responsabile civilmente este așezată în

principiu pe domeniul răspunderii delictuale ale cărei reguli de bază sunt

reglementate în Codul civil.

Or, în domeniul asigurărilor

obligația de plată a asiguratorului nu derivă din răspunderea delictuală ci din

contractul de asigurare în care potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995

„asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratului, iar acesta se obligă

ca, la producerea unui risc să plătească asiguratului sau beneficiarului

despăgubirea sau suma asigurată denumită indemnizație”.

Prin urmare izvorul despăgubirii este

răspunderea contractuală separat reglementată în Codul civil și legile

speciale. Cauza despăgubirii nu este delictul ci producerea riscului.

Or, cele două tipuri de răspundere

au un regim juridic diferit cu efecte diferite.

În cadrul răspunderii delictuale,

când delictul ia forma infracțiunii autorii și întinderea pagubei se stabilesc

de obicei în cursul unui proces, iar ceea ce se execută este hotărârea

judecătorească.

În cadrul contractului de asigurare

părțile pot și în principiu trebuie să-și execute obligațiile contractuale o

dată ce riscul s-a produs și numai alternativ ca urmare a unei hotărâri

judecătorești (art. 43 din Legea nr. 136/1995).

Cât privește participarea

asigurătorului în proces în eventualitatea când nu-și achită de bună-voie

obligația, art. 54 alin. (3) din lege, obligă instanță să-l citeze.

Art. 57 din lege, califică textual

calitatea acestuia și-l denumește „asigurator de răspundere civilă”, calitate

diferită de aceea de parte responsabilă civilmente.

Prin urmare în cazul unui proces

penal în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, iar beneficiarul

indemnizației solicită introducerea asiguratului în proces acesta va fi citat

în calitate de „asigurator de răspundere civilă” astfel cum prevede legea

specială. Regulile după care acesta va răspunde sunt cele prevăzute în Legea

nr. 136/1995.

Pentru aceste motive introducerea SC

A. SA în proces în calitate de parte responsabilă civilmente de către instanța

fondului este greșită.

De altfel chiar dacă s-ar trece

peste aceste motive și s-ar considera posibilă citarea asigurătorului în

calitate de parte responsabilă civilmente, instanța fondului a pronunțat oricum

o hotărâre greșită, prin încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) C. proc.

pen., potrivit cărora introducerea în procesul penal a persoanei responsabile

civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi

penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

Or, din actele dosarului

Judecătoriei sector 5 București rezultă că citarea SC A. SA s-a făcut după

finalizarea cercetării judecătorești, pentru termenul de dezbateri, partea

fiind astfel în mod vădit lipsită de posibilitatea de a se apăra.

Pentru aceste motive Curtea, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) și art. 414

1

C. proc.

pen., va respinge recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate de voturi:

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței penale nr. 2495 din 10 octombrie 2001 a

Judecătoriei sectorului 5 București și deciziei penale nr. 1103/ A din 19 iunie

2002 a Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpații C.L.A. și

C.R.I.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27

ianuarie 2004.