ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 461/2004

Asupra recursului în anulare de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 2495 din 10 octombrie 2001, Judecătoria sector 5 București a condamnat pe inculpații: - C.L.A. la un an închisoare și respectiv 6 luni închisoare, pentru infracțiunile de vătămate corporală din culpă și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, dispunând în baza art. 33 lit. b) și art. 34 lit. b) din același cod, executarea pedepsei cele mai grele de un an închisoare, și - C.R.I. la 3 luni închisoare, pentru infracțiunea de încredințare a unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane fără permis de conducere, prevăzută de art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor. Inculpații au fost obligați în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC A. SA Cluj-Napoca să plătească părților civile Spitalul Universitar de Urgență București și B.E., despăgubiri civile în sumă de 29.629.630 lei și respectiv 76.824.200 lei, reprezentând despăgubiri materiale și daune morale. S-a reținut că la 8 octombrie 2000 fără a avea permis de conducere, inculpatul C.L.A. a condus pe drumurile publice un autoturism ce îi fusese încredințat de inculpatul C.R.I. Prin nerespectarea dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice, inculpatul C.L.A. a accidentat pe B.E., provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 100 zile îngrijiri medicale.

Tribunalul București, secția I penală, rejudecând după casare, a admis apelul declarat de SC A. SA și a înlăturat obligarea acesteia în solidar cu inculpații la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale acordate părților civile Spitalul Universitar București și B.E. Împotriva sentinței și deciziei a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în temeiul art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza I C. proc. pen., cu motivarea că în soluționarea acțiunii civile instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii. În recurs se susține că în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru paguba produsă prin accidente de autovehicule, situație în care, potrivit art. 3 din același act normativ, drepturile și obligațiile fiecărei părți (asigurat și asigurator) sunt stabilite prin lege.

Se arată că dispozițiile art. 49 – art. 51 din lege prevăd, printre altele, că asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund în baza legii față de terțe persoane păgubite prin accidente de circulație și că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces. Se mai motivează că potrivit legii despăgubirile se acordă și în cazul în care cel care conduce autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, că potrivit art. 57 alin. (1) din același act normativ, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei sau direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia astfel cum este stabilită prin lege.

În cauză la judecata în primă instanță, a fost depuse dovezile de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, prin care SC T.C. SA București a asigurat autovehiculul ce a fost implicat în accidentul rutier pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse pe teritoriul României, pentru perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2000. Urmare a acestui fapt, menționează recursul, asigurătorul de răspundere civilă SC A. SA Cluj-Napoca a fost citat în procesul penal conform art. 54 alin. ultim din Legea nr. 136/1995. Față de această situație se motivează că instanța de apel trebuia să acorde eficiență cuvenită textelor de lege anterior arătate și să mențină soluția primei instanțe, numai în sensul obligării la despăgubiri către partea civilă, în solidar cu inculpații, a societății de asigurare SC A. SA Cluj-Napoca în limitele prevăzute de lege.

Recursul în anulare nu este fondat. Decizia Tribunalului București este legală și temeinică. Instanța de fond și apel au reținut o corectă situație de fapt potrivit căreia la data de 8 octombrie 2000, aflându-se legal la volanul autoturismului Dacia, proprietatea SC T.C. SA București, inculpatul C.R. a încredințat autoturismul respectiv pentru a fi condus, inculpatului C.L. deși cunoștea că acesta nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule. În timp ce conducea autoturismul pe drum public inculpatul C.L. a accidentat din culpă exclusivă pe partea vătămată B.E., care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 100 zile îngrijiri medicale.

Decizia tribunalului de înlăturare a obligării SC A. SA în solidar cu inculpații la plata despăgubirilor civile acordate părților civile de instanța de fond este legală pentru următoarele motive: Potrivit art. 58 lit. b) și d) din Legea nr. 136/1995 „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altei infracțiuni săvârșite cu intenție” și când persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului.

În cauză s-a stabilit că accidentul s-a produs în timp ce inculpatul C.L.A. conducea un autoturism pe drumurile publice fără permis de conducere, infracțiune prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, care este în mod neechivoc o infracțiune intenționată. Este, de asemenea, fără dubiu că inculpatul C.L.A., răspunzător de producerea pagubei a condus autoturismul fără consimțământul asiguratului, SC T.C. SA. Autoturismul i-a fost încredințat inculpatului de coinculpatul C.R.I., faptă care la rândul ei este o infracțiune intenționată, prevăzută de art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966. Pe de altă parte potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995 „despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre asigurat persoană păgubită și asigurator ori, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea prin hotărâre judecătorească.

În cazurile în care despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58, convenția prevăzută la alin. (1) poate fi încheiată și de către conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului, altul decât asiguratul”. Din conținutul acestui text rezultă că părțile pot conveni potrivit principiilor contractuale, aplicabile contractului de asigurare, asupra despăgubirilor și întinderii acestora, afară de situația în care dacă despăgubirile ar fi fost acordate acestea urmează conform art. 58 din lege, să fie recuperate. Rezultă prin urmare că situația autorilor accidentelor aflați în cazurile prevăzute de art. 58 din lege, infracțiuni intenționate, cum este inculpatul C.L.A.

nu obligă pe asigurator la plata despăgubirilor. Așadar, în mod legal situația din cauză, accident în timpul comiterii unei infracțiuni intenționate de către autorul C.L.A. și care a condus autoturismul fără consimțământul asiguratului SC T.C., instanța de apel a înlăturat obligarea asiguratului la plata despăgubirilor către partea civilă. Pe de altă parte instanța de fond în mod greșit a introdus SC A. SA în proces în calitate de parte responsabilă civilmente. Art. 24 alin. (3) C. proc. pen., definește în termeni generali, partea responsabilă civilmente ca fiind persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

În lipsa unei definiții precise, a noțiunii, în lege, jurisprudența a consacrat practica potrivit căreia în categoria juridică de parte responsabilă civilmente intră persoanele specificate în art. 1000 C. civ., cât și persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia prevăzute de Legea nr. 22/1969. Răspund astfel, părinții pentru faptele ilicite ale copiilor minori, comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepuși, instituțiile pentru prejudiciile cauzate de elevi și ucenici, persoane cu funcții de conducere culpabile pentru angajarea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale. În principiu toate persoanele enumerate răspund pentru fapta altuia.

În realitate „fapta altuia” se află însă într-o relație cu conduita anterioară a părții responsabile civilmente așa fel încât aceasta răspunde și pentru propria culpă care constă în lipsa de preocupare pentru educația copilului, lipsa de supraveghere și educație a elevului sau ucenicului, încălcarea unor dispoziții legale referitoare la angajarea gestionarului, lipsa de diligență în alegere. Pe de altă parte se impune observația că răspunderea persoanei responsabile civilmente este așezată în principiu pe domeniul răspunderii delictuale ale cărei reguli de bază sunt reglementate în Codul civil.

Or, în domeniul asigurărilor obligația de plată a asiguratorului nu derivă din răspunderea delictuală ci din contractul de asigurare în care potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 „asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată denumită indemnizație”. Prin urmare izvorul despăgubirii este răspunderea contractuală separat reglementată în Codul civil și legile speciale. Cauza despăgubirii nu este delictul ci producerea riscului. Or, cele două tipuri de răspundere au un regim juridic diferit cu efecte diferite. În cadrul răspunderii delictuale, când delictul ia forma infracțiunii autorii și întinderea pagubei se stabilesc de obicei în cursul unui proces, iar ceea ce se execută este hotărârea judecătorească.

În cadrul contractului de asigurare părțile pot și în principiu trebuie să-și execute obligațiile contractuale o dată ce riscul s-a produs și numai alternativ ca urmare a unei hotărâri judecătorești (art. 43 din Legea nr. 136/1995). Cât privește participarea asigurătorului în proces în eventualitatea când nu-și achită de bună-voie obligația, art. 54 alin. (3) din lege, obligă instanță să-l citeze. Art. 57 din lege, califică textual calitatea acestuia și-l denumește „asigurator de răspundere civilă”, calitate diferită de aceea de parte responsabilă civilmente. Prin urmare în cazul unui proces penal în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, iar beneficiarul indemnizației solicită introducerea asiguratului în proces acesta va fi citat în calitate de „asigurator de răspundere civilă” astfel cum prevede legea specială.

Regulile după care acesta va răspunde sunt cele prevăzute în Legea nr. 136/1995. Pentru aceste motive introducerea SC A. SA în proces în calitate de parte responsabilă civilmente de către instanța fondului este greșită. De altfel chiar dacă s-ar trece peste aceste motive și s-ar considera posibilă citarea asigurătorului în calitate de parte responsabilă civilmente, instanța fondului a pronunțat oricum o hotărâre greșită, prin încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

Or, din actele dosarului Judecătoriei sector 5 București rezultă că citarea SC A. SA s-a făcut după finalizarea cercetării judecătorești, pentru termenul de dezbateri, partea fiind astfel în mod vădit lipsită de posibilitatea de a se apăra. Pentru aceste motive Curtea, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 414 1 C. proc. pen., va respinge recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate de voturi: Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 2495 din 10 octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 București și deciziei penale nr. 1103/ A din 19 iunie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpații C.L.A. și C.R.I. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2004.