ÎCCJ, Decizia nr. 112/2006

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1715 din 7 martie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva sentinței nr. 32 din 10 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă. La data de 8 martie 2005, reclamantul C.A. a formulat cerere privind revizuirea deciziei instanței de control judiciar, fără a invoca nici unul din motivele prevăzute de art. 322 C. proc. civ. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea. Prin decizia nr. 7507 din 3 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins cererea, reținând formularea acesteia cu neobservarea dispozițiilor art. 82 - 84 și art. 112 C. proc.

civ. Împotriva acestei din urmă, hotărâri revizuentul-reclamant a declarat un nou recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arata în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „ împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Ori, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, formulată de reclamantul C.A.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege. De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt exceptate expres de la controlul judiciar prin exercitarea recursului.

Ori, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată. Ori, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul C.A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul C.A. împotriva deciziei nr. 7507 din 3 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3450/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.