ÎCCJ, Decizia nr. 112/2006

Asupra recursului de față

;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1715 din 7 martie 2005, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva sentinței nr. 32

din 10 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

litigii de muncă.

La data de 8 martie 2005, reclamantul C.A. a formulat

cerere privind revizuirea deciziei instanței de control judiciar, fără a invoca

nici unul din motivele prevăzute de art. 322 C. proc. civ. sau a formula

critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Prin decizia nr. 7507 din 3 octombrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

respins cererea, reținând formularea acesteia cu neobservarea dispozițiilor

art. 82 - 84 și art. 112 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă, hotărâri

revizuentul-reclamant a declarat un nou recurs, pe care nu l-a motivat în

scris.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arata în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită,

„

împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul

menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

Ori, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru

hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății, recursul este

admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea

susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile

art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării

deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării

recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de

hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate

intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei

cereri de revizuire, formulată de reclamantul C.A.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă

și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou

recurs.

Se constată, așadar, că recursul declarat nu este

admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției

prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri

susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.

De altfel, această concluzie dedusă pe cale de

interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în vigoare la

data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art. 328

alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din

Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate de

revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta

Curte de Casație și Justiție, sunt exceptate expres de la controlul judiciar

prin exercitarea recursului.

Ori, recunoașterea unei căi de atac în alte situații,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în

fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce

nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată.

Ori, normele procesuale privind sesizarea instanțelor

judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin

lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126

alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată

cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit

legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul C.A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

revizuentul C.A. împotriva deciziei nr. 7507 din 3 martie 2005, pronunțată în

dosarul nr. 3450/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.